modernă care mai mult ca sigur ar fi fost denunțate de Partidul Național-Socialist drept picturi degenerate, aparținând artiștilor asociați cu mișcarea Blaue Reiter – Franz Marc, August Macke și Wassily Kandinsky. Mai erau multe picturi, desene și scheciuri executate de artiști expresioniști: Egon Schiele, George Grosz, Gabriella Munter, Paul Klee, Georges Braque, Lyonel Feininger.
— Avangardă, dar germană, observă Volker. În felul ăsta nimeni nu-l poate acuza că e prea cosmopolit.
— Braque și Klee sunt elvețieni, spuse Berg, Schiele e austriac, Grosz, Kandinsky și Feininger sunt evrei; în plus Kandinsky s-a născut în Rusia.
— Oricine vorbește germană, ori este german, ori își dorește să fie german, spuse Volker. Întreabă-l pe Hitler.
— Și-a rezolvat problema cetățeniei?
— De unde să știu eu? întrebă Volker.
— Dumneavoastră știți totul, domnule.
Volker își ridică privirea.
— Axel, mă faci să roșesc.
Berg se îndreptă spre una din ferestre. Se uită afară pe geam – o vedere panoramică asupra fluviului Isar, asupra Bogenhausen, până departe. Norii se împrăștiau și Berg simți căldura soarelui prin sticlă. Aceasta, combinată
cu căldura puternică a focului din cămin, îl făcu să simtă greutatea hainei groase. Pe când se gândea dacă să o scoată sau nu, auzi pe cineva tușind ușor și se întoarse.
Își dădu seama că se afla în fața lui Herr Gross, un bărbat firav, dar frumos, cu fața palidă și ochi negri, inteligenți. Pe nasul subțire, proeminent, avea ochelari. Își freca degetele lungi și osoase unul de altul, în semn de îngrijorare. Era slab, dar înalt; avea mai mult de 1,80 m. Se înclină mai întâi în direcția lui Volker, apoi a lui Berg.
— Sunt Anton Gross. Am cerut să se servească ceaiul. Cum e destul de cald, poate doriți să vă faceți mai comozi, și să vă scoateți hainele groase.
Haslinger o să vi le pună în cuier.
Era rândul lui Berg să-și scoată haina. I-o dădu lui Haslinger. Majordomul o luă, se întoarse pe călcâie și părăsi locul, încă ostil ca urmare a atitudinii superioare a lui Volker de la sosire.
— Luați loc, vă rog.
Gross se așeză pe marginea unei sofale acoperite cu satin de culoarea rubinului. Volker alese unul din cele două scaune tapițate și se așeză și el, ținându-și spatele drept. Berg alese celălalt scaun. Cei doi polițiști stăteau cu fața la Gross, așteptând ca el să vorbească.
VP - 31
— Sunt îngrijorat. Annei nu-i stă în obicei să plece de acasă fără să fie însoțită. Trăim vremuri… tulburi. Străzile sunt pline de huligani.
— Într-adevăr, spuse Volker. Așa se întâmplă când crește șomajul.
— Da, bineînțeles. Dar cauzele nu schimbă faptele. Există mult prea mulți… huligani. E înfricoșător și pentru un bărbat, darămite pentru o femeie tânără.
— Și sunteți sigur că nimeni nu a însoțit-o? întrebă Berg.
— Nu mi-a spus că avea de gând să plece de acasă. Și apoi, cine ar fi putut-o însoți în afară de mine?
Un amant necunoscut? Berg adaugă apoi cu glas tare:
— Tatăl sau un frate, poate?
Gross dădu din mână.
— Nu.
Berg privi în jurul său. Existau multe obiecte de artă așezate pe mese și pe comode: vaze Tiffany suflate din sticlă Favril albastră sau aurie, boluri decorative Gallé, o grădină zoologică constituită din animale din sticlă
Daum. Însă nicio fotografie personală nu se afla la vedere.
— Aveți vreun portret al soției, Herr Gross?
— Vreți să spuneți o fotografie?
— Da, o fotografie.
Gross își frecă din nou mâinile.
— Am o fotografie de la nuntă pe noptieră. Dar e destul de veche… de cinci ani.
— E bine și așa.
— Mă duc să o aduc.
Dar înainte să se ridice, Haslinger își făcu apariția, împingând un cărucior pe care se aflau un ceainic de argint în stil baroc, cu tacâmuri la fel, farfurii de porțelan, cești, farfurioare și o tavă plină cu biscuiți, prăjiturele și fursecuri.
Începu ritualul. Volker și Berg își puseră un cub de zahăr, Gross două.
Volker și Berg se serviră apoi cu câte un biscuit și cu câte o felie subțire de cozonac cu mac. Gross își alese o prăjitură cu glazură roz.
— Mai doriți ceva, Herr Gross? întrebă Haslinger.
