Era un cartier de vile, cu totul diferit de mediul obișnuit în care investiga Berg crimele. Majoritatea celor uciși în München erau oameni simpli: trecători călcați în picioare de cai în galop sau loviți de vreo mașină scăpată

de sub control, bețivi striviți la vreuna din numeroasele manifestații politice, oameni furioși transformați în boxeri în timpul încăierărilor care o luau razna în berărie. Cadavrele nu erau ale femeilor frumoase din familii bogate.

Traversând rapid podul Luiptold, Berg ajunse în Bogenhausen, o zonă

rezidențială cu proprietăți impunătoare aliniate pe străzi mărginite de copaci, cu parcuri verzi și alei pavate. Liniștit și tihnit, locul nu era însă arid, așa cum sunt de obicei cartierele bogate, deoarece găzduia un însemnat număr de artiști. Thomas Mann locuise aici. La fel Oskar Maria Graf, Hans Knappertsbusch și Max Halbe. În lunile reci, ramurile copacilor erau goale, dar venea primăvara și ulmii, mestecenii și castanii înmuguriseră. Ar fi fost un loc de plimbare agreabil dacă Berg nu s-ar fi gândit atât de mult la moarte.

Vila cu două etaje a lui Kurt Haaf era vopsită în galben și avea ferestre cu obloane verzi. Acoperișul era din țiglă roșie, înalt și înclinat, iar la mansardă

erau amenajate camere. Balconul de la etajul doi era din fier forjat și un gard VP - 38

cu același design împrejmuia întreaga curte. O casă valoroasă, dar oarecum modestă pentru un bancher. Dacă totuși spusele lui Volker erau adevărate –

că banca aproape dăduse faliment – însemna că Haaf avusese noroc să

rămână cu o locuință atât de prosperă.

Berg bătu la ușă și îi răspunse un tânăr îmbrăcat doar parțial. Purta pantaloni lungi de lână cu bretele și o cămașă albă cu mâneci lungi și cu manșete, dar nu avea guler și cravată. Fața îi era prelungă și copilărească, iar buzele atât de subțiri încât păreau invizibile. Ochii căprui se vedeau din spatele unei perechi de ochelari așezați pe un nas lung. Pe fața lui se citea iritare. În mâna dreaptă ținea o ceașcă de cafea.

— Da?

— Guten Tag, spuse Berg. Îl caut pe domnul Kurt Haaf.

Urmă o pauză. Berg insistă:

— Sunteți Herr Haaf?

— Nu, sunt fiul lui, Franz. Despre ce e vorba?

— Îmi cer scuze pentru deranj…

— Bine, bine, continuați.

— Sunt Inspektor Axel Berg de la poliție. Pot să intru?

Haaf așteptă un moment.

— De la Poliție?

— Da.

Berg făcu un pas către prag.

— Bitte!

Urmă o pauză, apoi Haaf îi deschise ușa.

Berg îl urmă printr-un hol cu pardoseală de marmură până la o sufragerie încăpătoare care însă părea mai mică, plină cum era cu mobilă grea, sculptată. Încăperea avea tavan înalt, ornamentat, și pardoseală din parchet lustruit. Dar piesele de mobilier de culoare închisă, alături de draperiile grele, estompau aproape în întregime lumina naturală care venea de afară.

Pereții de culoarea fildeșului erau acoperiți fie cu peisaje în sepia, fie cu portrete de oameni cu expresii rigide.

Haaf nu se așeză.

— Pot să întreb care-i problema, Inspektor?

— E ceva… personal, răspunse Berg. Trebuie să vorbesc cu tatăl dumneavoastră.

— Tata e deja la lucru – ca un bun cetățean al Münchenului – un model de hărnicie. Pe de altă parte, eu, fiind un pierde-vară cu diplomă, îmi petrec nopțile prin cabaretele deocheate ale orașului.

Berg își mușcă buza fără să spună nimic.

Haaf privi de jur-împrejur.

VP - 39

— Dacă tatăl meu ar fi aici, ar insista să vorbiți în acest mausoleu sufocant.

Zâmbi.

— Dar nu e aici, nu-i așa?

Își pocni degetele:

— Urmați-mă. N-am de ce să-mi întrerup cafeaua de dimineață.

Tânărul îl conduse pe Berg într-un fel de seră. Încăperea era surprinzător de caldă și umedă, fără îndoială datorită zecilor de ghivece cu plante care emanau căldură și miros de mușchi și de pământ umed. Atriumul dădea spre o grădină de trandafiri, în stare vegetativă acum, deși Berg își putea imagina paleta de culori care va exploda în câteva luni. Existau mai multe balansoare acoperite de perne cu motive tropicale, iar pe masă se aflau un serviciu de cafea, o farfurie cu prăjituri, precum și diferite ziare – Münchener Neueste Nachrichten, Münchener Post, Völkischer Beobachter. Mai era și un exemplar din „Câinele Roșu” – revista satirică Simplicissimus.

Privirea lui Berg sări de la titlurile unuia la titlurile altuia. So viele Meinungen haben wie Winde auf dem Dach – câte bordeie, atâtea obiceie.

— Luați loc.

Haaf își ridică ceașca:

— Doriți o cafea? Sau poate o prăjitură proaspătă de la Viktualienmarkt?

Ștrudelul cu mere este excelent.

Berg rămase în picioare.

— Nu mi-e foame și nici sete, mulțumesc. Și cred că veștile mele proaste o să vă o să vă scadă și dumneavoastră pofta de mâncare.

Berg închise ochii, apoi îi deschise iar:

— Azi-dimineață poliția a descoperit corpul unei femei în Englischer Garten. Am motive să cred că e sora dumneavoastră, Anna…

Franz izbucni brusc într-o tuse convulsivă, vărsând cafeaua fierbinte din ceașcă și frigându-se la degete. Țipă de durere și puse ceașca și farfurioara pe masă. Își scutură degetele.

— Nu se poate!