Mâna i se întinse înspre farfuria plină de dulciuri.

Viața e scurtă.

Luă o bucată de ștrudel și înfulecă cu poftă din ea.

ȘAPTE

Trecătorii se dădeau la o parte lăsând cale liberă BMW-ului negru, strălucitor, cu respectul cuvenit unui astfel de automobil. Duduitul motorului se răspândea în aer, transformând deplasarea în una zgomotoasă.

În München progresul se măsura în decibeli, deși cea mai mare parte a zgomotului provenea încă tot de la vocea umană – ce răsuna în timpul mitingurilor partidelor politice sau la chiolhanurile din berării.

Privind orașul în care trăia prin geamul din spate al mașinii, Berg nu putu decât să-i admire frumusețea: malurile înalte ale Isarului, parcurile verzi, podurile împodobite, bulevardele mărginite de arbori, arhitectura maiestuoasă și domul Frauenkirche, cu cele două cupole ornamentate, înălțându-se spre cer, în orașul vechi. Cu toate că fabricile însemnau locuri de muncă și bani, Berg spera ca Münchenul să nu ajungă ca orașele miniere agitate din pricina febrei industriale, toate cenușii și lipsite de eleganță.

Banca Populară a Germaniei de Sud se afla pe Leopold Strasse, dincolo de biblioteca de stat, la nord de Universitatea Ludwig-Maximilian – o enclavă

de instituții de învățământ private fondate de curtea regală și aparținând acum orașului. Se zvonea că mulți dintre profesorii și studenții ei erau membrii ocultei Societăți de dreapta Thule și îl susțineau pe Hitler. Faptul că

intelectualii se alătură unui dictator e întotdeauna motiv de îngrijorare. Berg nu se putea ocupa însă de politică. Avea preocupări mai stringente acum.

Ca și clădirile învecinate, banca avea cinci etaje, iar birourile se aflau la parter. Volker sosise deja și aștepta la colțul străzii. Tânărul Haaf își parcă

mașina printre biciclete și căruțe cu mezeluri. Cei doi bărbați coborâră din mașină și Berg observă imediat că Volker începuse să arate cam ponosit.

Haina îi era șifonată la spate, pantofii erau plini de noroi, iar borurile pălăriei departe de a fi perfect netezite. Amănunte nesemnificative, care săreau în ochi doar pentru că era vorba de Martin Volker. Berg făcu repede prezentările, iar Volker exprimă condoleanțe. Franz Haaf dădu grav din cap, apoi deschise ușa de la intrarea în bancă.

Pășiră înăuntru împreună.

VP - 44

Dacă clienții prezenți erau un indiciu al succesului, afacerea părea a fi prosperă. Bărbați cu ochelari, îmbrăcați la patru ace, cu pardesiele pe braț, și câteva doamne mai în vârstă, bine îmbrăcate și ele, erau aliniați la patru cozi, așteptându-și rândul. Angajații extrem de eficienți, în haine frumoase, stăteau în spatele unor birouri prevăzute cu bare de fier. Spațiul era frumos decorat cu dale de marmură și coloane în stil doric, susținând grinzile care traversau dintr-o parte în alta tavanul de lemn sculptat. Pe pereții lambrisați atârnau tablouri ce înfățișau niște figuri împopoțonate și rigide de cetățeni burtoși, foștii președinți ai băncii, cu toții afișând valorosul blazon Haaf.

Tânărul Haaf trecu prin holul băncii repede, conducându-i pe Berg și pe Volker dincolo de zona de lucru cu publicul, într-una de birouri private. Haaf senior avea un secretar tânăr cu trăsături arțăgoase și fața acră. Se uită la Franz și, vorbind pe nas, îl informă imediat că tatăl lui, președintele băncii, se afla într-o ședință importantă cu niște industriași bavarezi la fel de importanți.

— Tatăl dumneavoastră a cerut în mod expres să nu fie deranjat.

— E o urgență, Wilhelm. Spune-i că trebuie să vorbesc cu el chiar acum.

Wilhelm strâmbă din nas.

— Mi s-au dat instrucțiuni să nu-l deranjez. Spuneți-i dumneavoastră

personal.

— Dar tu ești secretarul. E treaba ta.

— Nu și când e în ședință și mi se spune să nu-l deranjez.

— Of, pentru Dumnezeu, interveni Berg. O să-i spun eu.

Haaf îl opri pe Berg, apoi aruncă o privire tânărului încăpățânat.

— Dacă nu-i spui chiar în momentul acesta, rămâi fără serviciu.

Tânărul făcu o grimasă.

— Mă îndoiesc.

Dar apoi se ridică. Bătu la ușa biroului și intră.

Franz era furios.

— E un obraznic!

Volker își scoase mănușile.

— Într-adevăr. Trebuie să-i spuneți asta tatălui dumneavoastră.

— Așa am să fac, la momentul potrivit.

Ochii tânărului Haaf se umeziră.

— Nu știu dacă o să fiu în stare să-i spun ce s-a întâmplat.

— O s-o facem noi, Herr Haaf.

Vocea lui Volker era lipsită de compasiune.

Wilhelm se întoarse cu Haaf senior după el. Kurt Haaf era înalt, dar atât de slab că era aproape scheletic; costumul lui bine croit atârna peste umerii VP - 45

înguști, ceea ce arăta că omul fusese odată mai solid. Fața îi era lipsită de culoare și ochii adânciți în orbite.

— Grüss Gott.

Își lovi călcâiele și se prezentă.

— Kurt Haaf. Sunt în mijlocul unei ședințe. Ce s-a întâmplat de nu poate aștepta o oră?

— Tată, spuse Franz. Ia loc pe scaun…

— Nu vreau să iau loc! Vreau să mă întorc la afacerile mele. Unii mai trebuie să și câștige bani. Și să nu-mi spui că-i vorba de încă o datorie la jocuri, Franz! Nu mă interesează.

Pete roșii simetrice se iviră pe obrajii lui Franz.

— E vorba de Anna.

— Anna?

Bancherul rămase surprins.