Berg își mușcă buza fără să spună nimic.
Haaf privi de jur-împrejur.
VP - 39
— Dacă tatăl meu ar fi aici, ar insista să vorbiți în acest mausoleu sufocant.
Zâmbi.
— Dar nu e aici, nu-i așa?
Își pocni degetele:
— Urmați-mă. N-am de ce să-mi întrerup cafeaua de dimineață.
Tânărul îl conduse pe Berg într-un fel de seră. Încăperea era surprinzător de caldă și umedă, fără îndoială datorită zecilor de ghivece cu plante care emanau căldură și miros de mușchi și de pământ umed. Atriumul dădea spre o grădină de trandafiri, în stare vegetativă acum, deși Berg își putea imagina paleta de culori care va exploda în câteva luni. Existau mai multe balansoare acoperite de perne cu motive tropicale, iar pe masă se aflau un serviciu de cafea, o farfurie cu prăjituri, precum și diferite ziare – Münchener Neueste Nachrichten, Münchener Post, Völkischer Beobachter. Mai era și un exemplar din „Câinele Roșu” – revista satirică Simplicissimus.
Privirea lui Berg sări de la titlurile unuia la titlurile altuia. So viele Meinungen haben wie Winde auf dem Dach – câte bordeie, atâtea obiceie.
— Luați loc.
Haaf își ridică ceașca:
— Doriți o cafea? Sau poate o prăjitură proaspătă de la Viktualienmarkt?
Ștrudelul cu mere este excelent.
Berg rămase în picioare.
— Nu mi-e foame și nici sete, mulțumesc. Și cred că veștile mele proaste o să vă o să vă scadă și dumneavoastră pofta de mâncare.
Berg închise ochii, apoi îi deschise iar:
— Azi-dimineață poliția a descoperit corpul unei femei în Englischer Garten. Am motive să cred că e sora dumneavoastră, Anna…
Franz izbucni brusc într-o tuse convulsivă, vărsând cafeaua fierbinte din ceașcă și frigându-se la degete. Țipă de durere și puse ceașca și farfurioara pe masă. Își scutură degetele.
— Nu se poate!
— Mi-e teamă că…
— Nu se poate!
Începu să se plimbe agitat prin încăpere:
— Cum e posibil?
— Speram că o să-mi furnizați niște indicii.
— Eu?
Se făcu palid la față:
— Ce vreți să insinuați?
VP - 40
— Nimic, Herr Haaf, nimic altceva decât că o rudă poate ști despre cineva mai mult decât alții.
— Draga de Anna nu mai locuia aici de mai bine de cinci ani.
— Și nu erați foarte apropiați?
Tânărul Haaf răspunse cu năduf:
— Bineînțeles că suntem apropiați. O, Doamne, asta-i chiar… și sunteți sigur că e ea?
— Credem că da, soțul ei urmează să o identifice în cursul zilei.
— Deci nu sunteți sigur.
— Am văzut o fotografie. Asemănarea este izbitoare.
— Oh, mein Gott. Trebuie să-mi spuneți ce s-a întâmplat.
— Încă mai facem investigații. Ați putea să ne ajutați?
— Bineînțeles!
