importanță decât merita.

Berg scoase un carnet din buzunar și făcu o hartă aproximativă a zonei. În fond nu era decât o chestiune de rutină să ia fiecare local la rând, să-l pună

pe listă… fiecare tavernă, fiecare berărie, fiecare cafenea și fiecare cabaret.

Ați văzut-o cumva pe femeia aceasta?

Nimic, decât un clătinat din cap sau un simplu „Nein, es tut mir leid” – nu, regret; același răspuns de la proprietari și de la gestionari, de la bărbați și de la femei. Niciunul din vânzătorii ambulanți nu o recunoscu pe Anna Gross și nici vânzătorii de ziare de la colț nu-și amintiră de ea.

Cu adevărat o doamnă misterioasă. Dacă se furișase cumva afară din casă

pentru aventuri nocturne, fusese cât se poate de discretă.

Se scursese o oră întreagă și n-avusese niciun pic de noroc. Era aproape trecut de amiază când Berg își simți stomacul gol revoltându-se. Era posibil ca Ulrich și Georg să fi găsit niște indicii utile la locul crimei. Mai bine să se întâlnească cu ei la prânz și să discute alte opțiuni decât să continue cu eforturile acestea care nu duceau la nimic.

Se hotărî să se întoarcă la secția de poliție.

În timp ce se îndrepta spre sud, dădu peste un mic teatru, cam ca o peșteră cu ușă. În fața lui se afla un afiș roșu, luminos, care reprezenta o mască zâmbitoare comică vopsită în auriu, înconjurată de pahare de șampanie înclinate în toate unghiurile. Scrisul era în negru.

Das Spielhaus: Kabarett und Komödie.

Berg citi afișul. Teatrul era specializat în scheciuri care satirizau capitalismul și Münchenul conservator. Pe afiș se mai afla caricatura unui cetățean îndesat, cu un monoclu ce-i mărea ochii și așa holbați asupra unui morman de mărci. Multe dintre teatrele din oraș se adresau gustului individual, fiecare având numerele sale speciale. Deoarece Anna Gross flirtase pe vremuri cu comunismul, Berg se gândi că stomacul lui mai putea avea răbdare până mai încerca odată cu investigația. Bătu în ușa încuiată; îi VP - 53

răspunse o voce iritată de bărbat. Trecu un răstimp, apoi zăvorul se dădu la o parte și ușa se deschise.

Tânărul care se ivi era slab și palid la față. Ochii îi erau de un albastru spălăcit, iar părul scurt și creț era atât de blond încât părea alb. Purta o jachetă neagră atât de scurtă că abia îi ajungea la pantalonii de aceeași culoare.

Își înălță sprâncenele. Scoase un oftat adânc. Apoi spuse.

— Nu și de data asta!

— Poftim?

— Evident, sunteți de la poliție!

— Într-adevăr, răspunse Berg.

— Autorizația noastră e în ordine. De ce vă legați mereu de noi pe când naziștii aruncă cu cărămizi în ferestrele noastre tot timpul? Precis mai există

vreun polițist care nu e membru al Partidului Nazist?

— Eu nu sunt membru, răspunse Berg.

— Chiar? Atunci fă ceva util și arestează vreun nazist.

Berg își îngustă ochii.

— Ai grijă cum vorbești, omule. Impertinența asta față de organele de ordine îți poate da dureri de cap.

Tânărul își trecu degetele prin părul blond.

— Vreți să ne verificați autorizația?

Berg se apropie de intrare.

— Hai să vorbim înăuntru.

Lui Berg îi trebuiră câteva minute să se adapteze la semiîntuneric deoarece foarte puțină lumină pătrundea prin geamurile prăfuite ale holului. Pe unul din pereți se afla un bar cu oglinzi care făcea publicitate la absint și tutun. În partea opusă barului se afla o banchetă tapițată cu catifea.

Două uși se aflau pe peretele din spate, una cu indicația Eingang, cealaltă cu Ausgang – intrare și ieșire – ușile sălii de teatru. Podeaua de lemn era uzată

din cauza bocănitului atâtor călcâie și ar fi avut nevoie de o mătură.

Încăperea era prevăzută cu iluminat electric, dar cineva hotărâse că se putea și fără el. Bărbatul i se adresă lui Berg:

— După cum v-am spus, autorizația noastră este în regulă.

— Nu mă interesează autorizațiile. Cum te cheamă?

— Gerhart Leit.

Îl privi suspicios pe Berg.

— Ce doriți?

— Răbdarea, Herr Leit, nu e punctul dumitale forte, nu-i așa?

Leit nu spuse nimic, rămânând cu ochii ațintiți asupra unui punct îndepărtat. Berg scoase fotografia Annei din buzunar și i-o arătă.

VP - 54

— Femeia aceasta… o cunoașteți?

Ochii lui Leit se aplecară încet și se opriră pe fotografie. Avu o oarecare reacție, dar nu dură decât o clipă.

— Nu o cunosc.

— Dar ați mai văzut-o, nu-i așa?

— Văd o mulțime de persoane.

— Da sau nu. Ați mai văzut-o?

— Probabil.

— Și s-ar putea s-o fi văzut și azi-noapte?

— De ce? întrebă Leit. Are necazuri?