— Dar eu nu vorbesc cu nimeni, Stefan.

Volker strânse din pumni, apoi și-i descleștă încet. Nu avea rost să se înfurie. Îl privi pe șeful său drept în ochi.

— Presupun că și ceilalți sunt la fel de discreți.

Kommandantul își scoase cutia de țigări și zâmbi pe ascuns în timp ce-și aprindea una.

— Desigur că știi mai bine ca oricine, Martin, că există spioni peste tot.

Volker își scoase propria lui cutie de țigări, încercând să-și ascundă

iritarea.

— Dacă avem grijă, Stefan, n-o să declanșăm nicio isterie în masă. În plus, facem progrese…

— Ce fel de progrese? întrebă Brummer.

Volker sorbi din bere prelung și oftă.

— Progrese permanente. Cei mai buni inspectori lucrează la caz. Nu trebuie să ne grăbim să numim un vinovat.

— De ce nu? strigă directorul. Femeia era o târfă.

La masa de alături se făcu liniște și mesenii se uitară la Brummer. Volker își drese glasul și spuse cu voce coborâtă.

— Probabil că e adevărat, Herr Direktor, dar nu știm asta cu certitudine.

Vorbea ca și cum ar fi fost profesor, iar cei doi, elevii lui.

— Atunci inventează o minciună, Martin, spuse Brummer. Sugerează că

un amant secret a ucis-o pentru că și-a desfăcut picioarele pentru altul. Sau că amantul o șantaja pentru bani.

Volker îi răspunse:

— Meine Herren, niciuna din aceste variante nu l-ar potoli pe Herr Haaf.

Femeia e fiica lui, ați uitat?

Brummer lăsă jos halba de bere și se strâmbă.

VP - 59

— Kurt Haaf nu mai e la fel de bogat ca pe vremuri… totuși încă mai e proprietarul băncii. Asta-i ceva de care trebuie să ținem seama. Haaf este încă destul de important ca să nu ne permitem să-l jignim.

— Atunci ai putea sugera că a ucis-o Anton Gross, lansă Roddewig ideea.

La această acuzație scandaloasă, Volker se uită neîncrezător la superiorul lui, dar Brummer se aruncă asupra sugestiei.

— Martin, tocmai ne-ai spus că Herr Haaf nu-l putea suporta pe câinele de jidan. Cui o să-i pese?

— Omul are dreptate, Martin, adăugă Roddewig. Cui o să-i pese dacă încă

un jidan bogat e sacrificat?

— E de neconceput ca poliția să-i acuze pe oameni de crimă la întâmplare, spuse Volker. De ce sunteți atât de nerăbdători amândoi să

închidem cazul așa repede?

— Deoarece ultimul lucru de care are nevoie orașul este un pretext de panică, îi răspunse directorul Brummer. S-ar putea declanșa o răzmeriță… și abia ce-au început să se liniștească apele.

Volker vorbi cu blândețe:

— Nu-i nimeni cuprins de panică.

Afară de voi doi.

— O să mențin ordinea, vă asigur pe amândoi.

Și pe unde erați fiecare din voi azi-noapte?

Brummer spuse.

— Dacă Haaf zice că ar trebui să-ți concentrezi eforturile asupra jidanului de soț, îți sugerez să-l iei în serios. Doar se pare că nevastă-sa se culca cu altul.

— De ce spui asta?

— De ce?

Kommandantul își tăie o bucată de cârnat, îl luă cu furculița, îl trecu prin muștar și și-l băgă în gură. Vorbi cu gura plină:

— Păi nu era plină de spermă?

— Într-adevăr, crima a avut loc după un contact sexual, spuse Volker. Dar se poate să fi fost cu soțul ei.

— Soțul ei nici măcar n-a știut că plecase de acasă, Martin, dar voi ați găsit-o în rochie de seară, plină de spermă. Dacă ăsta nu-i un indiciu că-l înșela, ce e oare?

— Poate însemna că a fost îmbrăcată în rochia de seară post-mortem, Stefan.

— Numai soțul ei ar fi putut face asta. Poate că s-au certat, cearta a degenerat și a ucis-o. Poate că a fost un accident, dar apoi a intrat în panică, VP - 60

a îmbrăcat-o în rochie de seară, și a ascuns-o în parc. Sugestia ta că a fost îmbrăcată post-mortem sprijină această ipoteză.

— Bine gândit, Herr Kommandant, spuse Brummer. Și chiar dacă Herr Gross n-a făcut-o, e vinovat oarecum pentru că nu și-a supravegheat nevasta. Deoarece nu exista simpatie între Herr Haaf și Herr Gross, dacă îl învinovățim pe soț, o să-l mulțumim pe Herr Haaf și o să menținem calmul în oraș.

Volker își dădu ochii peste cap.

— Doriți să-l acuz pe Anton Gross de uciderea soției fără nicio probă?