un mod familiar de a spune la revedere în Bavaria. Era forma contrasă a expresiei Behüt dich Gott – Dumnezeu să te aibă în pază. De data aceasta, Pfueti era exact ceea ce Berg dorise să spună.
*
Berg merse pe jos de-a lungul câtorva clădiri de pe Leopold Strasse, apoi o luă la dreapta pe Franz Joseph Strasse până în Schwabing, sediul comunității artistice și intelectuale a orașului. Montmartre-ul Münchenului, cum era numit, vibra încă de viață, deși zilele lui de glorie se stingeau odată
cu sfârșitul deceniului. Altă dată nu era un lucru surprinzător să-l vezi pe Kandinsky sorbindu-și cafeaua alături de Berthold Brecht sau pe Lenin angajat într-o dezbatere fierbinte cu Troțki pe terasa vreuneia din multele ceainării rusești care făcuseră ca o parte din cartier să fie cunoscută ca Schwabingul sovietic.
Dar acestea se întâmplaseră cu mult timp în urmă.
Cartierul era plin de cafenele în aer liber pe care fluturau steagurile alb-roșu ale Bavariei precum și alte stindarde, de toate culorile. O mulțime de oameni încă mai ocupau mesele de afară, fumând și sorbind din băuturi fierbinți cu spumă ca să se încălzească, în timp ce se concentrau asupra unui joc de cărți sau a unei partide de șah. Berg știa că nu putea face decât câțiva pași fără să dea de vreun Kabarett, de o tavernă, o berărie sau un restaurant care afișa cele mai noi meniuri ale bucătăriei italiene – o tendință la modă
care începuse cu osteria Bavaria.
VP - 52
Pe străzile din centrul cartierului se aflau locuințe, clădiri impunătoare, dar construite pentru a fi funcționale, cu arhitectură modernă cu linii simple, ieșind în evidență dintre clădirile guvernamentale cu greoaie fațade gotice.
Erau reședințele burgheziei – doctori, avocați, oameni de afaceri, protestanți și evrei bogați. Cu ceva vreme în urmă, Berg se gândise să se mute în Schwabing. Era aproape de Englischer Garten și acolo se organizau activități stimulative pentru copii. Dar Brittei îi fusese teamă că cei doi copii vor fi prea stimulați și Berg acceptase faptul că avea oarecum dreptate. Nu de puține ori trecuse pe lângă afișe cu sportive îmbrăcate sumar sau cu Josephine Baker în acea indecentă rochie-coajă de banană. Deoarece nu i se permisese să danseze în München, devenise un idol și i se dădea mai multă
importanță decât merita.
Berg scoase un carnet din buzunar și făcu o hartă aproximativă a zonei. În fond nu era decât o chestiune de rutină să ia fiecare local la rând, să-l pună
pe listă… fiecare tavernă, fiecare berărie, fiecare cafenea și fiecare cabaret.
Ați văzut-o cumva pe femeia aceasta?
Nimic, decât un clătinat din cap sau un simplu „Nein, es tut mir leid” – nu, regret; același răspuns de la proprietari și de la gestionari, de la bărbați și de la femei. Niciunul din vânzătorii ambulanți nu o recunoscu pe Anna Gross și nici vânzătorii de ziare de la colț nu-și amintiră de ea.
Cu adevărat o doamnă misterioasă. Dacă se furișase cumva afară din casă
pentru aventuri nocturne, fusese cât se poate de discretă.
Se scursese o oră întreagă și n-avusese niciun pic de noroc. Era aproape trecut de amiază când Berg își simți stomacul gol revoltându-se. Era posibil ca Ulrich și Georg să fi găsit niște indicii utile la locul crimei. Mai bine să se întâlnească cu ei la prânz și să discute alte opțiuni decât să continue cu eforturile acestea care nu duceau la nimic.
Se hotărî să se întoarcă la secția de poliție.
În timp ce se îndrepta spre sud, dădu peste un mic teatru, cam ca o peșteră cu ușă. În fața lui se afla un afiș roșu, luminos, care reprezenta o mască zâmbitoare comică vopsită în auriu, înconjurată de pahare de șampanie înclinate în toate unghiurile. Scrisul era în negru.
Das Spielhaus: Kabarett und Komödie.
Berg citi afișul. Teatrul era specializat în scheciuri care satirizau capitalismul și Münchenul conservator. Pe afiș se mai afla caricatura unui cetățean îndesat, cu un monoclu ce-i mărea ochii și așa holbați asupra unui morman de mărci. Multe dintre teatrele din oraș se adresau gustului individual, fiecare având numerele sale speciale. Deoarece Anna Gross flirtase pe vremuri cu comunismul, Berg se gândi că stomacul lui mai putea avea răbdare până mai încerca odată cu investigația. Bătu în ușa încuiată; îi VP - 53
răspunse o voce iritată de bărbat. Trecu un răstimp, apoi zăvorul se dădu la o parte și ușa se deschise.
Tânărul care se ivi era slab și palid la față. Ochii îi erau de un albastru spălăcit, iar părul scurt și creț era atât de blond încât părea alb. Purta o jachetă neagră atât de scurtă că abia îi ajungea la pantalonii de aceeași culoare.
Își înălță sprâncenele. Scoase un oftat adânc. Apoi spuse.
— Nu și de data asta!
— Poftim?
— Evident, sunteți de la poliție!
— Într-adevăr, răspunse Berg.
— Autorizația noastră e în ordine. De ce vă legați mereu de noi pe când naziștii aruncă cu cărămizi în ferestrele noastre tot timpul? Precis mai există
vreun polițist care nu e membru al Partidului Nazist?
— Eu nu sunt membru, răspunse Berg.
— Chiar? Atunci fă ceva util și arestează vreun nazist.
Berg își îngustă ochii.
— Ai grijă cum vorbești, omule. Impertinența asta față de organele de ordine îți poate da dureri de cap.
Tânărul își trecu degetele prin părul blond.
— Vreți să ne verificați autorizația?
Berg se apropie de intrare.
— Hai să vorbim înăuntru.
Lui Berg îi trebuiră câteva minute să se adapteze la semiîntuneric deoarece foarte puțină lumină pătrundea prin geamurile prăfuite ale holului. Pe unul din pereți se afla un bar cu oglinzi care făcea publicitate la absint și tutun. În partea opusă barului se afla o banchetă tapițată cu catifea.
