Fabrica era umedă și foarte încălzită de la aburul folosit la presarea hainelor și de la sudoarea muncitorilor: țesători, vopsitori, oameni de la spălătorie și de la presă. Se confecționau multe textile, dar fabrica se specializase în țesăturile de culoare albastră din care se făceau acele tipice Arbeitsmaid-Kleid – salopetele fetelor de la ferme. Treaba lui Margot era să
calce țesăturile, apoi să le trimită pe linia de asamblare unde o altă
muncitoare înfășură metri de material pe niște cilindri de carton.
Materialele erau apoi vândute cu ridicata.
În trecut, de câte ori Berg dorise s-o vadă, trimisese pe cineva să-i spună
unde și când. În ultimele luni însă, devenise îndrăzneț, intrând în fabrică
neanunțat și mergând direct la postul lui Margot, aruncându-și brațele în jurul mijlocului ei subțire și sărutându-i gâtul cu pasiune de stăpân. Ea îl certa, desigur, așa cum făcu și acum.
— Nu aici!
— Atunci vino afară.
— Lucrez, îi spuse ea.
— E trecut de șase.
— Știu, dar dacă nu termin treaba, mă concediază.
— Cât mai ai?
— Vreo zece minute.
— Aștept, spuse Berg.
Ea îi zâmbi, plină de sudoare. Își puse mâna arsă și aspră pe brațul lui.
— Atunci așteaptă afară. Legătura ta cu mine ne face rău la amândoi.
Berg îi privi fața rotundă și roșie, leoarcă de transpirație. Părul ei lung și creț era acoperit cu o băsmăluță albă. Purta o rochie albastră făcută din țesătură de la fabrică, cu un șort alb legat la brâu. Vârfurile degetelor îi erau noduroase. El îi sărută palma, trecându-și ușor limba peste pielea ei.
— Zece minute, deci?
— Da, te rog.
Lui Berg îi plăcea precipitarea din vocea ei. Tot ce făcea ea era în grabă, ca și cum timpul era pe cale să se termine.
— În regulă atunci. La locul obișnuit?
— Da, te rog. Pleacă până nu te vede șefu’.
Fără prea mare entuziasm, Berg o lăsă și ieși afară în întunericul groaznic de rece din cauza burniței. Locul obișnuit era un local pentru fumat – fațada pentru bordel. Poliția știa de existența acestor stabilimente, dar, deoarece VP - 69
mulți le frecventau, nu se făceau arestări. O așteptă răbdător, bătând din picioare și fumând o țigară. În cele din urmă văzu o siluetă venind în direcția lui. Întunericul era așa de dens că nu o recunoscu până în momentul când se află la câțiva pași de el.
O luă în grabă în brațe și începu să o sărute cu pasiune, îndrumându-i mâna între picioarele lui.
Ea îl respinse.
— Doamne, ce te mai grăbești.
— Iar tu duhnești a sudoare.
— Și tu la fel, i-o întoarse ea. Dar eu cel puțin am transpirat la muncă. Ce berărie mi-a mâncat banii de data asta, Axel?
— Ție ți-a mâncat banii?
Margot ridică din sprâncene.
— Ce mi-ai adus?
El scoase din buzunarul de la haină o cutie cu țigări.
— Și?
— Și ce? se încruntă el. Nu-i de-ajuns?
Ea se bosumflă.
— Țigările se consumă și apoi nu-mi rămâne nimic. Vreau ceva ce pot ține în mână.
— Ceva ce poți schimba pe bani.
— Și țigările le pot schimba pe bani, prostuțule.
— Atunci ce zici de asta?
Scoase cu un gest rapid evantaiul din pene pe care-l șterpelise de la locul crimei.
Margot făcu ochii mari.
— Oh, Doamne!
Adăugă gâfâind.
— E așa de frumos!
Apucă evantaiul și începu să-și răcorească gâtul ud de sudoarea de la aburi și căldură, și acum și din cauza burniței.
— Îmi stă bine?
— Perfect.
Își aruncă brațele în jurul gâtului lui, sărutându-l cu putere. Zâmbetul ei era luminos.
