— Dar eu nu vorbesc cu nimeni, Stefan.
Volker strânse din pumni, apoi și-i descleștă încet. Nu avea rost să se înfurie. Îl privi pe șeful său drept în ochi.
— Presupun că și ceilalți sunt la fel de discreți.
Kommandantul își scoase cutia de țigări și zâmbi pe ascuns în timp ce-și aprindea una.
— Desigur că știi mai bine ca oricine, Martin, că există spioni peste tot.
Volker își scoase propria lui cutie de țigări, încercând să-și ascundă
iritarea.
— Dacă avem grijă, Stefan, n-o să declanșăm nicio isterie în masă. În plus, facem progrese…
— Ce fel de progrese? întrebă Brummer.
Volker sorbi din bere prelung și oftă.
— Progrese permanente. Cei mai buni inspectori lucrează la caz. Nu trebuie să ne grăbim să numim un vinovat.
— De ce nu? strigă directorul. Femeia era o târfă.
La masa de alături se făcu liniște și mesenii se uitară la Brummer. Volker își drese glasul și spuse cu voce coborâtă.
— Probabil că e adevărat, Herr Direktor, dar nu știm asta cu certitudine.
Vorbea ca și cum ar fi fost profesor, iar cei doi, elevii lui.
— Atunci inventează o minciună, Martin, spuse Brummer. Sugerează că
un amant secret a ucis-o pentru că și-a desfăcut picioarele pentru altul. Sau că amantul o șantaja pentru bani.
Volker îi răspunse:
— Meine Herren, niciuna din aceste variante nu l-ar potoli pe Herr Haaf.
Femeia e fiica lui, ați uitat?
Brummer lăsă jos halba de bere și se strâmbă.
VP - 59
— Kurt Haaf nu mai e la fel de bogat ca pe vremuri… totuși încă mai e proprietarul băncii. Asta-i ceva de care trebuie să ținem seama. Haaf este încă destul de important ca să nu ne permitem să-l jignim.
— Atunci ai putea sugera că a ucis-o Anton Gross, lansă Roddewig ideea.
La această acuzație scandaloasă, Volker se uită neîncrezător la superiorul lui, dar Brummer se aruncă asupra sugestiei.
— Martin, tocmai ne-ai spus că Herr Haaf nu-l putea suporta pe câinele de jidan. Cui o să-i pese?
— Omul are dreptate, Martin, adăugă Roddewig. Cui o să-i pese dacă încă
un jidan bogat e sacrificat?
— E de neconceput ca poliția să-i acuze pe oameni de crimă la întâmplare, spuse Volker. De ce sunteți atât de nerăbdători amândoi să
închidem cazul așa repede?
— Deoarece ultimul lucru de care are nevoie orașul este un pretext de panică, îi răspunse directorul Brummer. S-ar putea declanșa o răzmeriță… și abia ce-au început să se liniștească apele.
Volker vorbi cu blândețe:
— Nu-i nimeni cuprins de panică.
Afară de voi doi.
— O să mențin ordinea, vă asigur pe amândoi.
Și pe unde erați fiecare din voi azi-noapte?
Brummer spuse.
— Dacă Haaf zice că ar trebui să-ți concentrezi eforturile asupra jidanului de soț, îți sugerez să-l iei în serios. Doar se pare că nevastă-sa se culca cu altul.
— De ce spui asta?
— De ce?
