Prietenele Monikăi erau deja preocupate de bârfe. Ea părea mai fericită să-și petreacă timpul citind sau desenând.

Băiatul se întoarse cu un desen foarte detaliat. Nu era perfect – ochii erau prea mari în raport cu fața, gura de asemeni prea mare, dar era deosebit de expresiv. Fața era îndrăzneață, cu privirea intensă, dar totuși tristă, după

cum dovedea gura cu colțurile căzute.

Monika se uită la desen.

— Unde-i osul din nasul lui?

— Nu era un os adevărat, spuse Joachim.

— Părea adevărat.

— Era un os adevărat, dar nu trecea de fapt prin nasul lui. Era ca săgeata care trece prin cap pe care o vezi la Fasching.

— Cu os sau fără os, desenul e excelent, îi spuse Berg.

— Mai bun decât florile acelea îngrozitoare pe care le-am făcut când aveam zece ani, spuse Joachim. De ce insiști să le ții în ramă pe perete?

— Îmi plac florile. Sunt vesele.

— Eram vesel la zece ani.

Berg se uită la fiul lui.

— Acum nu ești?

— Băiatul se maturizează, Axel, interveni Britta. Viața nu înseamnă culori și flori frumoase.

Se uită cu atenție la portret peste umărul soțului ei.

— Uită-te la Niggerlippen. Pare lipsit de vigoare.

Ridică mormanul de farfurii.

— De bună seamă fiindcă trăiește în München. Sunt convinsă că în Africa nu-i așa o criză de carne.

— Doar o criză de mâncare în general, adăugă Berg zâmbind. Foametea e teribilă prin părțile acelea. Ca să nu mai vorbim de secetă.

— Există apă în Africa, spuse Britta. Ce spui de Nil?

— Continentul african e plin de deserturi.

VP - 76

— Iar noi, care locuim în coșul cu pâine al Europei, noi avem mâncare ieftină?

— Fermierii au.

— Și ce folos pentru noi, care locuim la oraș?

Mai luă o farfurie.

— Eu strâng masa, Joachim spală vasele, iar tu, Monika, le poți șterge.

După aceea, dacă terminați cu temele, ascultăm cu toții Liebe und Leben an der Welt.

— Și tata ce-o să facă? întrebă Joachim. Lui nu-i plac piesele de la radio.

— Nu-mi plac cele proaste, comentă Berg. Și asta-i una din ele.

— Tata va face ceea ce dorește, răspunse Britta. De ce să ne schimbăm noi obiceiurile pentru el?

*

Berg privi cum lampa de pe noptieră pâlpâie, luminând dintr-odată mai tare pentru ca apoi să se stingă. Își puse cartea jos pe podea, apoi se întinse în patul din puf moale. Obloanele erau încă ridicate, lăsând să se vadă un oraș care se odihnea. Lumini galbene împrăștiate pe ici, pe colo clipeau în ceață. Britta stătea tăcută și nemișcată, dar Berg știa că e trează. Se întoarse pe o parte și o luă în brațe, lipindu-se de ea. Îi atinse sânii acoperiți de o cămașă de noapte din flanelă. Cum ea nu se împotrivi, el își mișcă mâna și o trecu pe sub cămașă, atingându-i pielea.

— Au, ai mâinile reci! se plânse Britta.

— Dar tu ești caldă.

Își puse mâna între picioarele ei.

— Foarte caldă.

— Nu sunt pătură!

Îi îndepărtă mâna.

— Lasă-mă!

— Nu fi urâcioasă.

— Să nu fiu urâcioasă? Muncesc până la epuizare și cu ce mă aleg?

— Cu toată dragostea mea.

Britta se întoarse brusc cu fața la el.

— Nu mă insulta!

Berg se uită fix în ochii ei plini de mânie.

— Nu mă insulta tu pe mine.

Ea căută să descifreze pe fața lui dacă era sincer sau nu, dar nu putu citi nimic în privirea lui de oțel. O privea drept în ochi, iar chipul lui era la fel de frumos ca în ziua când se căsătoriseră. Era un mincinos și un trădător, dar ce dacă? Muncea din greu, nu dădea banii pe băutură și niciodată nu ridicase VP - 77

mâna asupra ei la mânie. Ea era cea care avea verigheta, casă, copiii, siguranța. Târfele lui nu aveau nimic.