Berg schiță un nas obișnuit, ochi obișnuiți, o gură obișnuită. Când termină
desenul, acesta înfățișa un bărbat cu mustață, cu fața alungită, ochi adânci, nas acvilin și buze subțiri. Părea o figură familiară, dar în general desenăm pornind de la ceva cunoscut. Un lucru interesant era că Leit își amintea că
bărbatul avea monoclu și pălărie.
Patronul cabaretului se uită la desen.
— Portretul seamănă puțin cu Hanfstaengl, dar nu era Putzi. Sunt sigur de asta. Bărbatul pe care l-am văzut nu era cât el de înalt, iar fruntea și bărbia lui erau mai puțin pronunțate.
— Vreun frate de-al lui, poate?
Leit dădu din umeri.
Berg întrebă:
— Cum se comportau, ea și partenerul ei?
— Nu se certau, dacă la asta vă referiți. Din contră, când au plecat, am observat că-l ținea de braț. Dar, desigur, nu i-am urmărit după ce au părăsit teatrul. De ce-aș fi făcut-o?
— Dădeau impresia că sunt fericiți împreună?
— Foarte fericiți, Inspektor. Fiind un romantic, aș putea spune chiar că
arătau ca doi îndrăgostiți.
NOUĂ
Ca să-l parafrazăm pe celebrul președinte american Abraham Lincoln, se pare că lui Dumnezeu îi plac proștii deoarece a creat o mulțime. Lovindu-se ușor cu mâna peste frunte, Volker încercă să rămână calm și să se controleze. În fond, Polizei Kriminal Direktor Max Brummer și Polizei Kommandant Stefan Roddewig erau superiorii lui pe linie ierarhică. Totuși, pe măsură ce-i auzea vorbind, îi venea tot mai greu să se stăpânească
Mai sorbi o dată din bere, lingându-și spuma de pe buze.
Hans și Franz: doi nătângi aproape identici în gândirea lor îngustă.
Brummer era cel mai prost dintre cei doi, un fidel partizan al Partidului Național Socialist Muncitoresc German, un prieten al lui Hitler, total lipsit de farmec. Era un virulent xenofob, antisemit și antimodernist, considerând lucrările unor genii precum Klee, Picasso, Grosz, Kandinsky, Feininger și Marc drept aiureli ale unor degenerați. Acest din urmă defect – totala lipsă
de gust al lui Brummer – era într-adevăr de neiertat.
VP - 57
Avea fălcile mari, umerii largi, părul alb ciufulit și tocmai trecuse de șaizeci de ani. Vederile lui politice conservatoare nu își aveau originea în idealurile naziste, ci în cele ale regaliștilor loialiști, acele ființe învechite care nutreau speranțe deșarte că într-o zi dinastia Wittelsbacher va readuce Bavariei gloria ei de altă dată – chiar dacă era vorba de o glorie iluzorie.
Chiar dacă Bavaria nu mai era monarhie de zeci de ani. Chiar dacă orașul München nu numai că supraviețuise, dar se și dezvoltase. Unii pricepeau asta mai greu.
Directorul reușise să avanseze în ierarhia departamentului de poliție, ajungând la râvnita sa poziție datorită favoritismelor. Nu săvârșise fapte eroice în timpul războiului, dar servise sub ordinele cui trebuia. Nu era nici prea deștept, iar câteva evenimente din trecut arătaseră că putea fi cât se poate de brutal.
Kommandant Stefan Roddewig era mai enigmatic. Înalt de peste 1,80 m, cu brațe lungi și mâini puternice, comandantul se născuse în nord, dar se mutase în München încă din primii ani ai vieții lui de adult. Singura urmă a tinereții lui petrecute în altă parte era accentul, ușor, dar distinct, care conferea limbii germane vorbite în Bavaria un anumit farmec. În afară de asta, se integrase atât de bine printre localnici încât devenise tipicul Bierbauch bavarez cu burtă umflată și păr rărit. Puținele fire de păr rămase pe creștet erau de un castaniu spălăcit. Era greu de crezut că nu trecuse încă
de patruzeci de ani: avea șiretenia unui politician experimentat.
Roddewig se înălțase în ierarhia departamentului de poliție al orașului München cu o repeziciune fără precedent, care trezise o mulțime de bârfe, inclusiv zvonul că s-ar fi folosit de bani ca să cumpere anumite poziții.
Kommandant Roddewig înăbușise zvonurile, curățându-și departamentul de dușmani. La vremea aceea – în ajunul asasinării lui Kurt Eisner și a puciului ratat al lui Hitler – Volker fusese unul din susținătorii fervenți ai lui Roddewig, pentru că simțise nevoia de lege și ordine. Curând după aceea, devenise evident că al său Kommandant era îndrăgostit de poziția sa și de putere. Acum el și Volker abia se suportau și Volker se întreba cât va mai dura.
Era aproape unu după-masă și berăria era plină și zgomotoasă, fiecare sindicat, fiecare partid politic, fiecare Verein revendicându-și masa obișnuită – Stammtisch – cu drapelul pe care era însemnul oficial al clubului.
Ocupanții de la mese deveneau adesea turbulenți când își proclamau superioritatea. Uneori competiția devenea urâtă. Volker se uită la fiecare lider, încercând să aleagă grâul de neghină: care-l va ajuta și care-i va pune piedici, pe care să-l supravegheze și pe care să-l ignore.
Auzindu-l pe Max Brummer vorbind, își ciuli dintr-odată urechile.
VP - 58
— … nu avem nevoie de panică și de anarhie, Martin, striga Brummer.
Situația este și așa instabilă.
Volker își aținti privirea asupra bărbatului robust din fața sa.
— Cazul există doar de șase ore, Direktor.
— Chiar și așa, știi cum alimentează astfel de lucruri angoasele oamenilor.
— Nimeni nu a aflat nimic despre caz, cu excepția câtorva persoane.
— Martin…
Roddewig oftă.
— N-o să dureze mult până când ziarele vor începe să vuiască. Și atunci va începe haosul.
