Volker rămase o clipă pe gânduri.
— Adresa este în Bogenhausen, nu la bancă. Vreau să te duci la ei acasă să
vezi dacă găsești pe cineva. Eu mă întorc la locul crimei să văd ce s-a mai întâmplat. Când afli unde este Kurt, anunță-mă. Ne întâlnim atunci. Ne-am înțeles?
— Da, oftă Berg. Bieții oameni. Mare păcat.
Volker îl privi scrutător.
— Fii cât de amabil vrei, Berg, dar lasă mila pe seama casnicelor. Poliția trebuie respectată ca o armată ce veghează la siguranța orașului München.
Hai să lăsăm bocitul în seama teatrului, de acord?
— A fost o simplă observație, domnule…
Volker acceptă răspunsul.
ȘASE
Era un cartier de vile, cu totul diferit de mediul obișnuit în care investiga Berg crimele. Majoritatea celor uciși în München erau oameni simpli: trecători călcați în picioare de cai în galop sau loviți de vreo mașină scăpată
de sub control, bețivi striviți la vreuna din numeroasele manifestații politice, oameni furioși transformați în boxeri în timpul încăierărilor care o luau razna în berărie. Cadavrele nu erau ale femeilor frumoase din familii bogate.
Traversând rapid podul Luiptold, Berg ajunse în Bogenhausen, o zonă
rezidențială cu proprietăți impunătoare aliniate pe străzi mărginite de copaci, cu parcuri verzi și alei pavate. Liniștit și tihnit, locul nu era însă arid, așa cum sunt de obicei cartierele bogate, deoarece găzduia un însemnat număr de artiști. Thomas Mann locuise aici. La fel Oskar Maria Graf, Hans Knappertsbusch și Max Halbe. În lunile reci, ramurile copacilor erau goale, dar venea primăvara și ulmii, mestecenii și castanii înmuguriseră. Ar fi fost un loc de plimbare agreabil dacă Berg nu s-ar fi gândit atât de mult la moarte.
Vila cu două etaje a lui Kurt Haaf era vopsită în galben și avea ferestre cu obloane verzi. Acoperișul era din țiglă roșie, înalt și înclinat, iar la mansardă
erau amenajate camere. Balconul de la etajul doi era din fier forjat și un gard VP - 38
cu același design împrejmuia întreaga curte. O casă valoroasă, dar oarecum modestă pentru un bancher. Dacă totuși spusele lui Volker erau adevărate –
că banca aproape dăduse faliment – însemna că Haaf avusese noroc să
rămână cu o locuință atât de prosperă.
Berg bătu la ușă și îi răspunse un tânăr îmbrăcat doar parțial. Purta pantaloni lungi de lână cu bretele și o cămașă albă cu mâneci lungi și cu manșete, dar nu avea guler și cravată. Fața îi era prelungă și copilărească, iar buzele atât de subțiri încât păreau invizibile. Ochii căprui se vedeau din spatele unei perechi de ochelari așezați pe un nas lung. Pe fața lui se citea iritare. În mâna dreaptă ținea o ceașcă de cafea.
— Da?
— Guten Tag, spuse Berg. Îl caut pe domnul Kurt Haaf.
Urmă o pauză. Berg insistă:
— Sunteți Herr Haaf?
— Nu, sunt fiul lui, Franz. Despre ce e vorba?
— Îmi cer scuze pentru deranj…
— Bine, bine, continuați.
— Sunt Inspektor Axel Berg de la poliție. Pot să intru?
Haaf așteptă un moment.
— De la Poliție?
— Da.
Berg făcu un pas către prag.
— Bitte!
Urmă o pauză, apoi Haaf îi deschise ușa.
Berg îl urmă printr-un hol cu pardoseală de marmură până la o sufragerie încăpătoare care însă părea mai mică, plină cum era cu mobilă grea, sculptată. Încăperea avea tavan înalt, ornamentat, și pardoseală din parchet lustruit. Dar piesele de mobilier de culoare închisă, alături de draperiile grele, estompau aproape în întregime lumina naturală care venea de afară.
Pereții de culoarea fildeșului erau acoperiți fie cu peisaje în sepia, fie cu portrete de oameni cu expresii rigide.
Haaf nu se așeză.
— Pot să întreb care-i problema, Inspektor?
— E ceva… personal, răspunse Berg. Trebuie să vorbesc cu tatăl dumneavoastră.
— Tata e deja la lucru – ca un bun cetățean al Münchenului – un model de hărnicie. Pe de altă parte, eu, fiind un pierde-vară cu diplomă, îmi petrec nopțile prin cabaretele deocheate ale orașului.
