Haaf se opri.

— O comunistă? completă Berg.

Haaf îi întâlni privirea.

— M-a vizitat în timp ce eram la studii la Berlin. Avea un râs îndrăzneț și făcea față la băutură colegilor mei. Viața ei… e foarte diferită acum – o pasăre frumoasă într-o colivie poleită. Dacă ar fi să deschidă cineva ușa coliviei, probabil că și-ar lua zborul.

— Ah… spuse Berg. Există un alt bărbat în viața ei?

— N-am spus asta. Dar știu că îi place teatrul, iar lui Anton nu-i place.

Apartamentul lor nu e departe de Schwabing.

— Și s-ar duce neînsoțită la un spectacol pe timp de noapte? Cu tot ce se întâmplă acum?

— Ironia sorții, dar numai sub mantia nopții pot scăpa mișcările cuiva neobservate.

Haaf își lăsă capul să-i cadă plin de tristețe.

— Dar nu și de data aceasta.

— Și spuneți că nu ați văzut-o aseară?

— Ah…

Dădu din cap.

— Nu, nu am văzut-o aseară, Inspektor, acum vreau s-o fi văzut.

— O să verific pe la teatre. Poate cineva își va aminti de ea. O femeie așa de frumoasă neînsoțită ar ieși în evidență.

Berg rămase puțin pe gânduri.

— Sau poate că nu a fost neînsoțită.

Haaf nu spuse nimic.

— În orice caz, am o fotografie de-a ei… fotografia de la nuntă.

VP - 42

— Poza aia groaznică… așa de țeapănă și de lipsită de naturalețe.

Așteptați o clipă.

Haaf părăsi sera. Berg privi la dulciurile de pe masă, o bucată de ștrudel cu stafide și cu mere, care ieșeau la iveală din foietajul crocant. Abia se abținu să nu ia o bucată și să o pună în gură. Un moment mai târziu Haaf apăru cu o fotografie în mână.

— Unul din prietenii mei e pasionat de fotografie. Cred că aici a prins și spiritul și chipul Annei.

Într-adevăr, așa era. Ochi strălucitori ardeau pe o față de înger. Părul des cădea în valuri peste gâtul lung, până mai jos de umeri. Deoarece fotografia fusese decupată mai jos de gât, oricine și-o putea imagina mai degrabă nudă

decât îmbrăcată într-o bluză ce-i lăsa umerii goi.

— Mulțumesc, spuse Berg. O să ne fie de mare ajutor.

— Aș dori să mi-o dați înapoi după aceea.

— Bineînțeles.

Puse fotografia în buzunarul de la haină.

— Acum am sarcina ingrată de a da teribila veste și tatălui dumneavoastră.

— Vin cu dumneavoastră.

— Sunteți sigur?

— Nu vreau ca tatăl meu să primească o asemenea veste fără ca eu să mă

aflu acolo să-i ofer sprijinul.

— În regulă. Cât de departe e banca?

— Cam cinci minute cu mașina.

— Nu am mașină, îi spuse Berg.

— Atunci o luăm pe a mea. E parcată în fața casei. O să trimit un servitor s-o pornească.

— Și dacă nu vă deranjează, aș dori să folosesc telefonul… desigur, aveți telefon.

— Bineînțeles.

— Aș dori să-l sun pe Herr Kommissar Volker. Din respect pentru poziția socială a tatălui dumneavoastră, Herr Volker dorește să fie la bancă atunci când îl vom încunoștința pe Herr Haaf.

— Desigur. Dacă așteptați numai puțin aici, aranjez eu totul. Și vă rog…

Arătă cu mâna înspre masă.

— Serviți-vă.

Îndată ce Haaf părăsi încăperea, Berg se uită din nou cu poftă la prăjituri.

Își mușcă buzele, apoi se așeză, măturând ușor fărâmiturile de aluat de pe fața de masă. Apoi luă câteva granule de zahăr pe degetul arătător și le linse de pe deget cu vârful limbii.

VP - 43

Acum faptul e consumat.