— Noi ne bucurăm când vine iarna, spuse Diener-ul. Vara duhoarea e mult mai puternică. În plus, e plin de insecte. Sunt atrase de duhoarea cărnii în descompunere. Mai ales muștele. Iar când crește umiditatea…
Își flutură mâna în aer.
— Ach, e rău de tot.
Berg înghițea continuu ca să nu vomite. Își înfășurase fularul peste gură și nas. Când ajunseră la subsol, duhoarea deveni și mai insuportabilă. Se gândi la carnagiul pe care-l făcuse cu propriile lui mâini. Mirosul corpului în descompunere era mai puternic decât cel al crimei.
— Omul se obișnuiește cu mirosul urât, continuă asistentul. Câteodată
îmi iau chiar și prânzul în laborator.
— Ce scârbos! murmură Berg.
— E mai bine decât să mori de foame, Inspektor.
VP - 271
Ajunseră la ultima treaptă. Asistentul deschise ușa laboratorului.
— Pe aici, meine Herren.
Încăperea era un buncăr de ciment întunecos și rece, fără ferestre, nici măcar cele obișnuite la subsol. Niciun pic de aer și nicio rază de lumină
naturală nu trebuiau să pătrundă, nici chiar pe timpul zilei. Becurile electrice, fixate pe pereți împreună cu lămpile vechi de gaz, aruncau intermitent pete de lumină de culoarea urinei.
Berg se gândea că îndurase deja duhoarea cea mai urâtă când asistentul deschise o ușă. Constată că se înșelase.
— Pe aici.
În interiorul sălii de autopsie aerul fetid era atât de puternic încât Berg aproape că leșină. Se simți ridicol. În timpul Marelui Război respirase duhoarea morții și dezintegrării când trupurile muribunde zăcuseră în jurul lui. La slujba lui de la Mordkommission examinase multe cadavre în diferite stări de descompunere. Dar duhoarea de aici era fără egal.
Nu numai că mirosul era copleșitor, dar și imaginile vizuale erau de coșmar. Rânduri de mese de oțel pentru autopsii, fiecare ocupată de un cadavru, vreo cincisprezece-douăzeci în total. Unele erau acoperite în mod decent, dar cel puțin jumătate erau cadavre nude, privind în sus cu ochi goi.
Unele cadavre fuseseră lăsate afară prea multă vreme și pielea li se ofilise și se înnegrise. Altele făcuseră mucegai precum carnea stricată sau brânza.
Cadavrele care nu ajunseseră încă pe mese zăceau înfășurate în cearșafuri albe pe rafturi. Din ele se scurgeau fluide, pe măsură ce țesuturile se transformau în componente lichide, existența corporală prelingându-se strop cu strop. Nici măcar mirosul înțepător al formolului nu putea masca duhoarea de putreziciune.
Câțiva medici legiști efectuau autopsii. Unul făcea o incizie în formă de Y
de la umeri la jumătatea bustului și apoi în jos până la regiunea pubiană. Un altul tocmai scosese o inimă și avea mâinile înmănușate pline de sânge.
Așeză în grabă organul pe balanță ca să-l cântărească. Nuanțe de roșu năpădiră creierul lui Berg: roșu, rubiniu, roșu aprins, stacojiu, vișiniu, carmin, vermilion… atâtea nuanțe ale aceleași culori… mai multe nuanțe de roșu decât cuvinte pentru a le denumi.
La una din mese, un doctor în vârstă își ridică ochii. Peste costum și cravată purta un halat alb mânjit de sânge și de țesut uman. Pe creștet avea o bonetă de carton, în mâini mănuși de cauciuc, iar o mască de carton îi acoperea gura și nasul. Avea barbă albă lungă și ochelari fără rame. Era destul de burduhănos. Dacă halatul i-ar fi fost puțin mai roșu, ar fi putut fi confundat cu Moș Crăciun. Îl privi pe Berg drept în față.
— Sunteți Polizei.
VP - 272
— Da.
— Și încă nu dormiți?
— Împrejurări neobișnuite.
Berg își dădu la o parte fularul ca să se facă înțeles. Nasul îi era încă
chinuit de duhoare, dar Diener-ul avusese dreptate. Încet, încet se obișnuia cu mirosul. Reușea să respire fără să se înece.
— Inspektor Axel Berg de la Poliția orașului München, de la Mordkommission. Investighez recentele morți violente din orașul nostru.
— Sunt Doktor Jakob Gebhardt, bătu doctorul din călcâie. Încântat de cunoștință, Inspektor.
— Și eu la fel, Herr Doktor, răspunse Berg, deși aș fi preferat să vă
întâlnesc în circumstanțe mai favorabile. Acesta este expertul în materiale străine și dactiloscopie, Herr Profesor…
— Nu e nevoie de prezentări, Herr Inspektor, îl cunosc pe Herr Profesor Kolb de ani de zile.
Gebhardt zâmbi.
— Noi, corbii, ne cunoaștem cu toții. Numai un moment să închid prăvălia și voi fi al dumneavoastră.
Momentul dură douăzeci de minute. Berg era obosit, dar n-ar fi reușit să
doarmă chiar dacă ar fi încercat s-o facă. Nu suporta să-și închidă ochii de teama a ceea se ascundea sub pleoape.
Gebhardt i se adresă lui Kolb:
