— Cred că depinde cum privim cazul, replică Berg. Totuși, găsirea corpurilor în Englischer Garten sau pe malul Isarului nu indică nimic specific. Parcul are o suprafață de trei sute șaptezeci și cinci de hectare de boscheți, pădure, tufișuri și poieni. Nu văd un loc mai bun pentru a ascunde un cadavru.
— Asta-i adevărat, spuse Kolb.
— Mergem la laborator?
— Înainte de asta, ce știți despre ultimele victime?
— În acest moment, nimic. Nu știu cum au fost ucise, dacă asta ați vrut să
întrebați.
— Știți ceva cu caracter personal despre ele?
— Femeia era văduvă. Soțul ei murise în urmă cu patru ani dintr-o infecție la picior – o veche rană din război, mi se pare.
— Fetița omorâtă era singurul copil al femeii?
— A mai rămas un fiu.
— Iar acum e orfan.
Berg simți cum se prăbușește sub greutatea invizibilă care apăsa pe umerii lui. Porni din nou motorul și conduse motocicleta înapoi pe bulevard.
Spuse strigând:
— Numele mătușii e Renate Dehmel – o femeie măritată cu doi copii.
— Și al victimei?
— Edith Mayrhofer. Avea patruzeci de ani. Fetița, Johanna, avea șase-șapte ani.
— Băiatul care a supraviețuit?
— Ralph… zece. Mătușa Renate avea grijă de el deoarece are și ea un fiu de aceeași vârstă. Edith se hotărâse să o ia pe Johanna la plimbare… să
profite de soare. Deoarece întârziau să se întoarcă după Ralph, Renate a început să se îngrijoreze. S-a hotărât să meargă să le caute.
— Nu-mi spune că ea le-a găsit? Kolb lăsă să-i scape un oftat.
— Nu știu dacă ea le-a găsit sau dacă au fost descoperite de altcineva, dar un polițist de la secție mi-a spus că și ea a văzut cadavrele. Cred că a fost groaznic, mai ales că băiatul era cu ea.
— Oh, Gott, e îngrozitor!
— Înfiorător!
VP - 270
Kolb spuse:
— Ar fi fost bine să văd corpurile așa cum au fost găsite.
— În general cineva de la Mordkommission trebuie să semneze înainte de ridicarea cadavrelor. Dar din cauza mitingului și a revoltei care a urmat, poliția a fost deplasată în Königsplatz și Gärtnerplatz.
— După ce vom trece pe la laboratorul de patologie vom ști mai multe.
Berg spuse:
— După aceea, putem trece pe la locul crimei. Sunt convins că poliția a înconjurat zona cu frânghii.
— Da, așa vom face.
Berg simți oboseala din glasul profesorului.
— Sau poate trecem pe la locul crimei dimineață. Nu vreau să vă țin treaz toată noaptea.
— Rezist unei nopți lungi.
Kolb zâmbi.
— Moartea, prietene, e mult mai lungă.
*
Deoarece laboratorul de anatomie patologică era amplasat la subsolul spitalului, aproape tot mirosul se limita la respectiva zonă. Cu toate acestea, când cei doi intrară în casa scării, valul de aer rău mirositor ajunse până la ei și Berg simți că se înăbușă. Era a treia oară când venea acolo, dar primele două vizite nu-l pregătiseră pentru cea de-a treia.
Pe de altă parte, Kolb părea imun la mirosurile urâte.
Asistentul autopsier, Diener-ul, părea că se amuză de reacția lui Berg. Era robust și se uita la ei cu ochi adânciți în orbite, în timp ce-i însoțea pe treptele întunecoase, folosindu-se de o lampă cu gaz. Deși clădirea avea curent electric, scara nu era iluminată.
