— Ah, deci acum ești mare familist, gata să te ocupi de soție, dat fiind că

amanta e moartă.

Berg închise ochii, neîndrăznind să se uite la familia lui. Apoi și-i deschise larg.

Nu-ți lua ochii de pe armă, prostule.

Tresări când auzi un ușor clic, ca și cum s-ar fi tras cu o armă cu țeava goală.

— E vreo problemă, Inspektore?

Berg se uită la Mauser-ul lui Roddewig care era încă ațintit la tâmpla fiului său. Acum avea halucinații auditive. Mintea îi juca feste.

— Nu.

— Ai tresărit.

— Un curent rece.

— Rămâi nemișcat. Mă enervează când tresari. Nu vrei să mă enervezi, nu-i așa?

— Nu, domnule, deloc.

— Bine. Roddewig zâmbi.

VP - 335

— Acum înțeleg de ce a insistat Martin să conduci tu Mordkommission.

Ești exigent. Datorită ție, comanda lui pare foarte abilă. Urmărirea meticuloasă și perseverentă a ucigașului a fost impresionantă. Dar nu la fel de impresionantă ca toate detaliile pe care le-ai dezgropat în mod miraculos, construind un scenariu plauzibil din nimic altceva decât fragmente.

Instinctul îi spunea lui Berg să nu răspundă, dar el știa că trebuie să

spună ceva.

— Mulțumesc, domnule.

— Erai atât de aproape, omule, chiar foarte aproape.

Berg își umezi buzele.

— Mă supraestimați…

O împușcătură răsună pe deasupra umărului lui. Luger-ul era îndreptat în direcția lui, glontele țâșnise înainte ca el să-și termine fraza. Berg fu luat prin surprindere, dar reuși să nu se miște din loc.

— Nu ești un prost, așa că nu te purta ca un prost. Chiar dacă știi niște lucruri, nu știi totul. Să-ți spun eu?

Din nou mișcă din ochi. Nu atât de vizibil de data asta. Devenea tot mai calm pe măsură ce timpul trecea.

— Aș vrea s-aud tot ce doriți să-mi spuneți, domnule, spuse Berg.

Roddewig încuviință.

— Bun răspuns. Deși nu-mi ești subordonat direct, Inspektore, știu ce se întâmplă. Arhivele spun o poveste cu adevărat interesantă, nu-i așa?

Numai doi oameni știau că fusese la Arhive în dimineața aceea. Unul se afla în spital. Celălalt era Volker. Ce prost și naiv a fost să aibă încredere în Kommissar.

— Dacă ți-ai fi menținut atenția asupra lui Rolf, dacă l-ai fi cercetat, ai fi putut afla că era în oraș în momentul morții lui Edith. Alibiul său cum că va pleca în America l-ar fi făcut foarte, foarte suspect.

— Sunt sigur că aș fi putut afla asta, domnule. Și l-aș fi acuzat pe el.

— Nu, nu, nu! Roddewig plescăi din limbă. Nu-mi insulta inteligența!

Imediat ce ai vorbit cu mătușa mea zurlie, am știut că va fi doar o chestiune de timp până să-mi descoperi identitatea.

Se auzi din nou. Țăcănitul distinct. Nu era imaginar! Berg încercă să-și mențină chipul lipsit de expresie și să se concentreze. Sunetul venea din spatele lui. Mai era cineva în cameră? Nu îndrăznea să privească peste umăr.

Se uită însă pe deasupra capului soției sale la desenul în carbon al lui Joachim de pe perete, pe care el însuși îl înrămase și-l acoperise cu sticlă. Nu reuși însă să vadă pe nimeni în spatele lui.

Dar țăcănitul fusese real! Dacă nu era făcut de cineva care se afla în cameră, atunci venea de pe partea cealaltă a ușii.

VP - 336

A ușii neîncuiate.

Cineva încerca să pătrundă înăuntru, având foarte mare grijă să nu facă

zgomot. Cu puțin noroc, spera să trăiască atât cât să afle cine era.

Distrage-i atenția ticălosului!

Și nu uita să te apleci!

Berg tuși ușor să-și dreagă glasul.

— Încă mai putem pune toate crimele pe seama lui Schoennacht, domnule. El este cel care o cunoștea pe Regina Gottlieb. Regina lucra pentru soția lui. Ar părea logic ca el s-o fi ucis.

— Chiar el a ucis-o, nătângule!

Gura lui Roddewig se schimonosi. Cu ticul de la ochi, ar fi părut comic dacă n-ar fi fost înarmat.

— Rolf Schoennacht… fratele meu privilegiat… Cel pe care mama îl dădea exemplu de bun-gust și rafinament. Cel pentru care mama suferea chiar dacă

ea a fost cea care l-a părăsit… deși dacă ascultai explicațiile mamei, nimic nu fusese din vina ei, târfa ordinară.

Arma era tot în mâna dreaptă a lui Roddewig, dar se deplasase de la tâmpla lui Joachim, țeava fiind apăsată acum pe falca lui. Dacă ar fi coborât încă puțin, Berg ar fi putut avea o șansă, cu condiția să se miște foarte repede.

— … marele Rolf Schoennacht plângând ca un copil.