— Aș vrea să arăt prietenilor ei desenul cu portretul din descrierea lui Gerhart Leit – bărbatul care era cu Anna Gross. Încă nu sunt gata să renunț

la Rupert Schick. Dar dacă se dovedește a fi o linie moartă, trebuie să fac un alt plan de investigații.

— Sunt de acord, spuse Volker. Iar dacă afli un bărbat misterios în viața lui Edith, alt bărbat, unul care să pară a fi un bun suspect, atunci vei presupune că moartea lui Edith și a fetiței sale nu este legată de a celorlalte.

— Probabil. Berg reuși să zâmbească.

— În momentul acesta încă nu știu sigur ce să cred. De aceea sunt un inspector bun. Iau în considerare toate faptele înainte de a trage concluzii.

Buza de sus a lui Volker se mișcă, pe jumătate zâmbet, pe jumătate rânjet.

— Nu știu dacă asta-i întru totul adevărat, Inspektore. Îmi amintesc că ai făcut o mulțime de afirmații nesăbuite în trecut.

— Afirmații poate, dar nu concluzii.

— Am impresia că umbli după ouă de păduchi.

De data asta zâmbetul lui Berg fu unul sincer.

VP - 331

— Domnule, dacă nu cauți ouăle, cum poți stârpi păduchii?

PATRUZECI ȘI NOUĂ

Când se urcă în Triebwagen, Berg avea mintea plină de bănuieli noi și de

„dar dacă”, ce nu erau susținute decât de zel și energie. Scurta întâlnire cu Volker îl amețise. Știa că trebuie să cerceteze arhivele ca să dea teoriilor lui credibilitate, dar avea nevoie de o cerere semnată de acesta ca s-o poată

face.

Ceea ce era imposibil, având în vedere pe cine investiga.

Trebuia s-o facă pe ascuns. Acum era singur, nu avea la cine recurge deoarece, afară de Georg, în cine ar fi putut avea încredere?

Când tramvaiul se porni, își dădu seama că stătea în picioare. Se apucă de bară, știind că era prea agitat să se așeze pe scaun. Mintea lui se afla angajată într-o cursă a zădărniciei: o problemă fără soluție.

Mai era Ilse Reinholt. Berg știa că funcționara roșcată putea fi mituită

chiar dacă de data aceasta va fi nevoie de mai mult decât un prânz la o braserie. Mai avea încă aproape toți banii furați din seiful Marlenei Druer ca să nu mai vorbim de bancnotele pe care Gottlieb i le pusese în mână înainte de plecare. Ce utilizare mai bună a banilor negri decât la rezolvarea unor crime?

Se uită la ceas.

Arhivele erau închise de o oră. Va merge acolo mâine dimineață…

Cineva îl împinse, lovindu-l tare peste umăr. Berg se răsuci, dar nu văzu decât un grup de pasageri cu priviri lipsite de curiozitate, așezați pe scaune.

Oare avea halucinații?

Ușurel, Axel, ușurel. Ia puțin aer.

Știa că n-ar trebui să se ducă acasă, că ar trebui să-l spioneze pe Rodion.

Era un lucru monstruos să-l lase să circule liber prin oraș. Dar cu ce mijloace să facă asta? Să meargă pe urmele lui, așteptându-l să intre sau să iasă dintr-un restaurant? Trebuia oare să stea la pândă prin Münchenul Sovietic, unde ar ieși în evidență ca un străin de loc ce era? Trebuia oare să vegheze toată

noaptea în preajma apartamentului acestuia? Cu numai treizeci de minute mai-nainte fusese inspirat de jocul ideilor. Acum, nu mai era chiar așa sigur de el. Avea prea puține fapte, înfrumusețate de mult prea multe speculații.

Tramvaiul opri brusc și el fu aruncat în față.

Era doar o ființă omenească – o ființă omenească simplă, fragilă, care avea nevoie de lucruri simple: mâncare, apă, somn… dragoste. Simțea VP - 332

junghiuri în tot corpul de foame și de singurătate. Avea nevoie să se întoarcă

acasă să se hrănească fizic și afectiv. Avea nevoie să-și sărute nevasta pe frunte și să-și strângă copiii la piept. Avea nevoie să se elibereze de gândul la sânge, la desfrâu și la moarte deoarece ceva în străfundul creierului său îi reamintea că și el se jucase de-a Atotputernicul și curmase vieți. Dacă ar fi avut parte de aceeași copilărie ca și Rodion, poate că și el ar fi înnebunit.

Atât de cufundat era în propriul lui coșmar, încât aproape că uită să

coboare. Sări din tramvai exact în momentul în care acesta pleca din stație, cu glasul mustrător al vatmanului în urechi.

Liniștește-te, Axel. Respiră adânc.

Tăindu-și drum prin vălul întunecat și rece al unei seri cețoase, își continuă drumul pe jos până acasă. Fusese o zi epuizantă: gimnastica mentală este adesea mai obositoare decât munca fizică. Străzile erau pustii, cu excepția unui singur automobil parcat vizavi de blocul lui.

Deschise ușa de la hol, luă corespondența din cutia poștală, apoi urcă cu greu cele patru etaje pe scara învăluită în aer călduț de la gătitul pentru cină.

Miresmele plăcute de mâncare îi gâdilau nările, făcând să-i chiorăie mațele.

Își dădu brusc seama că nu prea mâncase nimic toată ziua. Chiar și în timpul prânzului cu Ilse, mâncase foarte puțin. Oboseala lui se datora cu siguranță

și foamei. Nu-i era doar foame, era lihnit.

Porni pe coridorul spre apartamentul său.

Chinuit încă de vinovăția pentru moartea lui Margot, abia observă că ușa de la intrare nu era încuiată. Faptul nu era cu totul neobișnuit. Se cunoșteau cu vecinii. Ușile erau adesea lăsate deschise, mai ales pe timpul cinei…

întotdeauna venea careva să împrumute o ceapă sau un cartof sau o lingură

de sare. Simți o mireasmă delicioasă. Britta era o bucătăreasă

nemaipomenită.

Abia când se află înăuntru își dădu seama că ceva nu era deloc în regulă.

Nevasta și copiii lui stăteau pe marginea sofalei, îngroziți. Britta în mijloc, cu lacrimi curgându-i șiroaie din ochi, strângându-i la piept pe Monika și Joachim.

Berg își ridică privirea deasupra capetelor lor.

În spatele lor stătea omul care îi ocupase toate gândurile în ultimele ore.