Întins pe ultimele două trepte se afla recepționerul cel gras, cu ochii deschiși și cu gura căscată, zăcând într-o băltoacă din propriul lui sânge.
Avea un cuțit înfipt în gât.
Nu era singurul mort. La doar câțiva metri mai încolo, zăcea Margot, cu trei răni în piept. Documentele pe care i le dăduse Volker erau împrăștiate pe jos, pline de sânge și de excremente. Hainele i se desfăcuseră din boccea, o fustă și o bluză zăceau împrăștiate pe podeaua umedă, pătată de sânge.
La prima vedere se părea că avusese loc o altercație între ei. Explicația părea simplă. Grăsanul dorise ceva de la târfă, dar târfa îl refuzase. De fapt Berg știa că recepționerul o privise întotdeauna cu ochi pofticioși.
Dar Berg știa și cum arată o crimă autentică. Margot era o femeie scundă
și nu prea puternică. Chiar și împinsă de spaimă, niciodată n-ar fi avut puterea fizică să înfigă un cuțit atât de adânc în gâtul grăsanului. Chiar dacă
bărbatul ar fi stat aplecat, unghiul atacului ar fi fost diferit, mânerul cuțitului VP - 260
îndreptat în jos, iar lama în sus. Omul fusese înjunghiat de către cineva înalt și puternic. Gloanțele fuseseră trase de către cineva care știa să folosească
un revolver.
Nu mai era nimic de făcut.
Se terminase.
Din nou, Berg avu nevoie de un minut ca să-și recapete suflul. După care, cu ochii uscați, ieși grăbit din pensiune, ștergându-și de câteva ori tălpile cizmelor pe pământ. Britta muncea din greu să țină casa curată. N-avea niciun rost să lase urme de sânge.
TREIZECI ȘI NOUĂ
BERG INTRĂ ȘCHIOPĂTÂND ÎN SPITALUL Universității Ludwig-Maximilian, dar nimeni nu păru să observe sau să se sinchisească. Spitalul era în plină activitate și cum el era pe picioare și nu avea nevoie urgentă de ajutor, era pe bună dreptate ignorat. Se auzeau gemete din toate părțile, pătrunzând prin crăpături sau prin pereți, iar pacienții se revărsau din sala de așteptare pe coridoare. Cei care aveau oase rupte erau norocoși, având cărucioare comode pe care să se așeze. Restul populației nu părea a avea nevoie de asistență de urgență, aflându-se la spital pentru tăieturi sau răni superficiale, zgârieturi sau contuzii. Erau și o mulțime de fețe umflate și ochi învinețiți de pumni anonimi. Când nu se mai găsiră scaune, oamenii se așezară pe jos.
Infirmierele alergau ca la o cursă cu obstacole printre corpuri, cu hârtii în mână, strigând nume, încercând să-și dea seama cine avea mai mare nevoie de ele. Când Berg o bătu pe umăr pe una dintre ele, tânăra grăbită în uniformă albă cu bonetă albă scrobită sări în sus surprinsă. Nu părea să aibă
mai mult de douăzeci de ani, și avea pielea catifelată și ochii de ambră. Berg o văzu pe Margot în ei, dar clipi și imaginea dispăru. Expresia infirmierei era serioasă și acră. Își ridică privirea de pe mapa din mână, măsurându-l încă o dată din cap până-n picioare. Imediat își dădu seama că putea fi o pacoste.
— Trebuie să treceți pe la fișier înainte de a fi primit la consultație.
Un țipăt ascuțit străbătu coridorul, fiind urmat de o înjurătură.
— Sunt de la poliție.
Berg căută în buzunarul de la haină și-i arătă tinerei infirmiere legitimația. Văzu pe chipul ei că nu o impresiona. După revolta din noaptea precedentă va trece multă vreme până ce poliția va face din nou impresie bună.
VP - 261
— Doresc să aflu unde…
— Treceți pe la fișier. Regulile sunt reguli.
Strigă un nume, verifică lista și-i întoarse lui Berg spatele.
După ceva căutare, Berg ajunse la concluzia că numele lui Storf nu fusese înregistrat. Fie că Ulrich nu fusese adus aici, fie se întâmplase ceva la care Berg nici nu îndrăznea să se gândească.
Georg Müller însă fusese adus, dar fu nevoie de aproape o oră pentru ca Berg să-l găsească. Bunul său coleg zăcea într-un salon de douăzeci de paturi
– câte zece pe fiecare parte, cu draperii între ele. Draperia lui Müller era dată
la o parte, iar piciorul lui stâng înfășurat în bandaj alb era ușor ridicat. Purta halat alb de spital, iar bumbacul spălăcit nu făcea decât să-i scoată și mai tare în evidență fața roșie și durdulie. Georg primise câteva lovituri urâte pe obrazul drept, dar fără îndoială le returnase la rândul lui la fel de urât.
Soția lui, Karen, se afla alături de el, frângându-și mâinile dolofane, iar rândurile de grăsime se revărsau unul peste altul de parcă ar fi frământat plăcintă. Ochii îi erau înroșiți și umezi. În mod evident, Müller avea vederea intactă. Văzându-și colegul, începu să zâmbească.
— Mă bucur să te văd, omule.
Berg zâmbi și-și puse mâna pe umărul lui.
— Am fost îngrijorat.
— Și eu.
Müller strâmbă din nas și Berg își dădu imediat seama că prietenul lui adulmecase miros de sânge. Cu toate că își spălase mâinile și brațele de câteva ori, nu avusese timp să-și spele și părul. Müller era un polițist profesionist care-și folosea nu numai văzul și auzul, ci și celelalte simțuri.
— Dar tu ești bine, Axel?
— Sunt bucuros că pot umbla.
Berg oftă.
— Bună, Karen. Văd că ai mare grijă de el.
— Mai mare decât poliția.
— Asta-i sigur.
