Imaginile începură să-i gonească prin minte ca pozele dintr-o carte de copii.

Luate separat, paginile aveau desene statice. Dar când era răsfoită repede, păreau în mișcare.

Bărbatul ținea în fiecare mână câte o armă: un Luger P.08 și un Mauser C96.

— Salut, Inspektore.

— Kommandant… șopti Berg.

VP - 333

— Intră și închide ușa. Nu cred că vrei să te tragă curentul.

Berg făcu ceea ce i se spusese. Apoi făcu un pas înainte, dar se opri când auzi piedica la armă trasă.

Mauser-ul era apăsat pe tâmpla fiului său. Era pe atât șiret, pe cât era de rău. Un fiu era ceea ce prețuia cel mai mult un bărbat. Kommandantul ucisese deja o fetiță; cu siguranță nu-l va afecta moartea unui băiat mai mare.

— Nu mișca decât dacă-ți spun eu.

— Da, domnule, răspunse Berg.

— Ah, un bun polițist, asta ești.

Stefan Roddewig flutură arma în aer.

— Ia mai bine loc.

Berg se îndreptă spre sofa.

— Nu… nu acolo.

Berg se opri.

— Pe scaun, Inspektore. În fața soției tale, a fiului și a fiicei. Să te pot vedea… față în față.

Berg se așeză pe scaun.

— Așază-ți mâinile pe genunchi să le pot vedea.

Berg se conformă.

— Am avut un musafir astăzi, începu Roddewig. Un cetățean de vază al orașului München care era foarte tulburat. Se pare ai necăjit-o pe mama lui, băgându-ți nasul în probleme de familie.

Berg nu spuse nimic.

— Probleme vechi de familie.

Berg rămase tăcut mai departe.

— Știi despre cine vorbesc.

Berg continuă să tacă.

— Răspunde-mi!

Roddewig trase în tavan cu Luger-ul și tencuiala căzu ca o ploaie. Monika scoase un țipăt ascuțit, dar Britta, inspirată, îi acoperi gura cu mâna ei.

— Data viitoare când trag, va fi în flăcău. Nu-mi place să nu fiu luat în seamă.

— Îmi cer iertare pentru îndrăzneala mea, Herr Kommandant.

Glasul lui Berg sună surprinzător de puternic. Aruncă o privire rapidă

familiei să se asigure că erau cu toții întregi. Erau copleșiți de spaimă, dar erau bine. Își concentră privirea asupra Mauser-ului. Mâna lui Roddewig era sigură și fermă.

— Cred că vă referiți la Rolf Schoennacht. Cu siguranță n-am avut intenția să-l supăr, nici pe el, nici pe altcineva, mai ales pe dumneavoastră.

VP - 334

— Oh, chiar așa?

Kommandantul părea calm și stăpân pe sine. Doar o ușoară mișcare din ochi dezvăluia o ușoară fisură în atitudinea lui de oțel.

— Atunci ai eșuat lamentabil.

— Îmi cer încă o dată scuze.

Roddewig răsufla indignat.

— Dacă problema ar fi fost doar prostul acela de Rolf, am fi putut rezolva asta la birou. Doar tu și cu mine, Berg, și acolo s-ar fi oprit. Dar ai implicat-o pe mama lui!

Nu Rolf a fost prostul. Eu am fost un prost. Desigur, era normal ca Hannah să-i spună fiului ei despre vizită.

— La ce te-ai gândit?

La ce mă gândisem? În acel moment, Berg își dădu seama de ceva. Cum i-ar fi putut Hannah spune ceva fiului ei când se presupunea că acesta se afla la Paris sau în America? Fie Rolf și-a scurtat vizita, fie n-a plecat niciodată

din München. Asta însemna că s-ar fi putut afla în oraș când Edith și fetița ei au fost ucise. Poate Roddewig și Schoennacht ucideau în tandem.

— Îmi…

Berg se forță să fie calm, reușind chiar să-i zâmbească ușor lui Joachim.

Băiatul era prea paralizat ca să-i răspundă.

— Îmi pare rău. Faceți cu mine ce doriți, Herr Kommandant, dar vă rog lăsați-mi familia în pace.

Nu trebuia să spună asta. Un zâmbet flutură pe buzele lui Roddewig.