Zâmbetul îi deveni și mai larg.

— A venit la mine cuprins de panică, sperând să-l scot basma curată. Dar nici măcar panica și spaima nu-l împiedicaseră s-o aibă pe târfa jidovă… de două ori.

Berg înghiți în sec.

— A profitat de ea după ce…

— Când nevoia te lovește – un zâmbet larg – dar desigur, tu știi asta foarte bine, Inspektore. Margot era tare frumușică.

De data aceasta Berg nu mai îndrăzni să-și închidă ochii, cu toate că tare ar fi dorit-o. Privirea plină de ură din ochii Brittei era ca un cuțit care-i străpungea inima. Merita cea mai groaznică pedeapsă. Prostia lui i-a pus familia în pericol de moarte. Nu mai putea trăi cu o asemenea vină – era mai bine dacă murea. Foarte probabil că aceasta se va și întâmpla, dar de ce trebuia să-și tragă și familia după el?

Roddewig vorbea.

— … pentru prietenia care ne lega, i-am spus lui Rolf că mă ocup eu de caz. Evident, știam cum fuseseră ucise celelalte…

Fiindcă tu le-ai ucis.

VP - 337

— … am făcut aceleași urme pe gâtul Reginei Gottlieb cu același colier ca pe gâtul Marlenei. Am știut că jidanul cu nas coroiat Kolb va fi atât de isteț

încât să observe.

Iară. Țăcănitul venind din spate.

Distrage-i atenția.

Berg trebuia să-și înceapă pledoaria.

— Poliția și opinia publică au hotărât deja că Anton Gross a fost responsabil de moartea Annei. Tot ce trebuie este să-l facem pe Schoennacht responsabil pentru celelalte, Herr Kommandant. Asta nu va fi greu deloc.

— Și asta și plănuiesc să fac, Inspektore. Rolf va purta vina. Din nefericire acest lucru nu te va ajuta câtuși de puțin. Știi prea multe despre crime, și mai mult, știi prea multe despre mine. Este prea periculos să te las în viață. Dar sunt un om milos, prietene. Te voi ucide pe tine înainte de a-ți ucide familia, ca să nu te chinui. Iar în ceea ce o privește pe mătușa, o să aibă parte de o moarte foarte ușoară.

O grimasă.

— Ușoară pentru că face parte din familie.

Zgomotul care venea din spate se oprise.

Ține-l de vorbă în continuare.

— Între noi doi, domnule. Cum aveați intenția să dați vina pe Schoennacht pentru moartea lui Edith și a micuței Johanna Mayrhofer?

— Rolf trebuia să meargă la Paris. N-a făcut-o. Schimbarea lui de program îl face deosebit de suspect.

— De ce n-a mai plecat?

— Hitler l-a rugat să participe la miting. Schoennacht s-a simțit onorat.

Omul poate fi fraierit de oricine are poziție. De aceea ne-am înțeles așa de bine. Credea că are poliția în buzunar, fraierul.

Arma se îndepărtase de la obrazul lui Joachim și se afla acum ațintită

peste pieptul lui, spre capul Monikăi. Berg ar reuși poate să-și salveze fiul, dar cu siguranță fiica lui ar fi fost ucisă. Trebuia să aibă răbdare.

— Înțeleg.

— Rolf Schoennacht este un fanfaron, Inspektore… un om cu mintea bolnavă. Îndată ce va fi acuzat în mod oficial de uciderea Marlenei și a Reginei, nu va fi nicio problemă să-i fac pe oameni să creadă că și celelalte două crime au fost făcute de el. Vor dori să creadă aceasta, zic eu.

În privința asta Roddewig avea dreptate. Cetățenii din München doreau răspunsuri. Problema era că orice răspuns era bun. Dacă poliția l-a acuzat pe Anton Gross de moartea soției sale, atunci Anton Gross a fost ucigașul. Dacă

politicienii vor pretinde că Rolf Schoennacht era monstrul, atunci el va fi considerat monstrul. Onestitatea era o virtute, dar dacă adevărul nu era VP - 338

ușor de găsit, un țap ispășitor ajungea. Aceasta era mentalitatea germană: un popor prea mândru să admită înfrângerea, prea arogant pentru a stabili corect responsabilitatea.

Era întotdeauna vina altcuiva.

Roddewig vorbea.

— … văzut ca un erou, ca cel care a rezolvat aceste crime oribile, restaurând legea și ordinea în oraș. Eu voi fi cel care l-a adus pe ucigaș în fața justiției. Politicienii se vor înghesui la picioarele mele, aceiași politicieni care și-au pierdut respectul pentru Herr Direktor Brummer deoarece n-a reușit să mențină ordinea la mitingul lui Hitler. Știi că i s-a cerut să-și dea demisia?

— Iar dumneavoastră veți fi persoana care în mod logic îi va lua locul.

— Așa cum ai prezis tu azi după-masă. Trebuie să admit, Berg, că ești foarte deștept.

Am prezis azi după-masă?

De unde știe Roddewig ce i-am spus azi după-masă… lui Georg?

Doar dacă…?

Cum a putut?

Văzând stupoarea de pe fața lui Berg, Roddewig izbucni în hohote.

— E foarte trist când nu mai poți avea încredere nici în prietenii apropiați.

Trădarea aceasta era peste puterea lui de înțelegere. Lucra cu Müller de aproape doi ani. Au mâncat împreună. Au băut împreună, au furat până și bani împreună. Soțiile lor se cunoșteau. Copiii lor se jucau împreună. Berg cunoștea până și târfele pe care le frecventa Georg. Cum a putut Müller să

săvârșească un asemenea act lipsit de loialitate… o asemenea trădare?

Roddewig zâmbea.

— Müller a avut întotdeauna planuri mari, dar din nefericire e un om leneș. Știai că s-a simțit nedreptățit când Volker te-a desemnat pe tine să

conduci Mordkommission? Desigur a fost alegerea cea mai bună, dar asta nu înseamnă că el a acceptat-o. În fond, el este cu cinci ani mai în vârstă decât tine și este bavarez, în timp ce tu nu ești. A venit la mine pe ascuns, întrebându-mă cum putea obține promovarea. I-am spus ce trebuia să facă

pentru mine și am făcut o înțelegere. Devenise nerăbdător, dar apoi au apărut crimele acestea. Episodul acesta a venit pe nepusă masă. Cu tine dispărut și cu Storf neputincios, el va fi primul pe lista de promovări.