— Pari foarte obosit, Josef.
— E aproape unu noaptea, Jakob. Iar unii dintre noi dorm noaptea.
— Noapte, zi, e același lucru aici, jos.
Gebhardt i se adresă lui Berg:
— Înainte să fie instalat curentul electric, aveam propria noastră clădire cu geamuri și lumina zilei și condiții de muncă adecvate. Dar din momentul în care municipalitatea a instalat curent electric la spital și la clădirile din jur, ne-au luat laboratorul și ne-au trimis aici. Bineînțeles, există multe avantaje – spitalul nu mai trebuie să transporte cadavrele –, dar condițiile nu sunt bune, mai ales vara.
— Tocmai le-am spus asta, Herr Doktor, interveni Diener-ul.
— Sunt sigur că le-ai spus, Klaus, oftă Gebhardt.
— Și priviți la iluminat… e teribil. Nu se vede aproape nimic dacă nu folosim și lămpile cu kerosen. Uneori, pentru a avea lumină puternică, mă
folosesc de torțe! Dar mi-e teamă să nu provoc un incendiu.
Gebhardt își ridică mâinile în sus.
VP - 273
— Cunoașteți toate acele mituri despre creaturi ale nopții care se micșorează la lumina zilei? Eu cred că cineva a văzut un medic patolog apărând din caverna asta, strângând din ochi la vederea soarelui.
— Sper că nu te deranjăm, spuse Kolb.
— Deloc.
Expresia de pe chipul lui Gebhardt deveni gravă.
— Ce s-a întâmplat afară?
— Hitler, asta s-a întâmplat, răspunse Berg.
— Am unul din cadavre aici.
Gebhardt se opri în fața unei mese, pe care se afla un cadavru acoperit cu un cearșaf. Berg își dădu seama că era fetița. Un pachețel compact. Berg se gândi la chipul dulce al Monikăi și dintr-odată boabe de sudoare i se adunară pe frunte. Doctorul nu păru să-și dea seama. Se întoarse spre asistentul său.
— Klaus, adu-o pe mamă. Cred că se află în compartimentul cinci, litera G.
Berg se uită din nou la rafturile cu cadavre. O placă mare de alamă era atârnată deasupra ultimului rând. Literele gravate erau latine și nu gotice cum se obișnuia – deoarece fraza era în latină și nu în germană.
Hic locus est ubi mors gaudet succurrere vitae.
— Acesta este un loc în care moartea e bucuroasă să dea lecții celor în viață, traduse Kolb.
— Cât e de adevărat.
Gebhardt trase la o parte cearșaful, dezvelind trupul copilului. Era o fetiță
drăguță chiar și moartă, și fără îndoială că fusese mai drăguță pe când trăia: cu fața albă, cu păr lung, blond. Era greu de spus care era culoarea ochilor deoarece pupilele se dilataseră la maximum, dar Berg reuși să observe albastrul deschis care-i încercuia pupila fixă.
— Fetița asta a fost ariană din cap până-n picioare, comentă Gebhardt.
Fără îndoială Hitler se va folosi de moartea sărmanei fetițe în scopuri politice.
Berg îl auzea în fundul sălii pe Klaus bombănind în timp ce se străduia să
găsească corpul mamei.
— Cum a murit?
— Puteți vedea singuri…
Gebhardt întoarse ușor corpul pe o parte. Din poziția aceea, se vedea bine o adâncitură considerabilă în partea din spate a craniului.
Kolb își puse propriile mănuși scoase din buzunar și-și plimbă cu delicatețe degetele peste ea.
— Un număr infinit de obiecte ar fi putut lăsa urma aceasta, spuse Gebhardt.
VP - 274
— Nu e de la ciocan, spuse Kolb. E prea mare. Iar un craniu delicat de copil s-ar fi sfărâmat dacă ar fi fost lovit cu un obiect de metal.
Gebhardt adăugă:
— Și niciun făcăleț, e prea mică. Și nu seamănă nici cu catarama de la curea. Are circumferința regulată.
Berg exclamă:
