Lui Berg începu să-i bată inima repede.
— De ce? Ce s-a întâmplat cu Storf și Müller?
— Cu voia lui Dumnezeu, își vor reveni…
— Cât e de grav?
— Müller are piciorul rupt.
Se așternu tăcerea. Berg se așeză pe marginea patului, ocolind cadavrul tânărului aflat la picioarele sale.
— A luat o bătaie bună de la ticăloși. A fost dus la spital.
Berg sări în sus.
— Trebuie să-l văd!
Volker îl apucă de cămașă.
VP - 257
— Nu, Axel, nu se poate. Nu m-ai auzit? Du-te acasă. Poliția învinge, dar bătălia e departe de a se termina. Dacă va fi liniște pe străzi dimineață, ne întâlnim mâine la nouă.
Berg nu-i răspunse.
— La nouă. E clar?
— Foarte.
Încă o dată, Volker evaluă situația.
— Dacă aș fi Inspektor de poliție și aș vedea asta, aș presupune că a avut loc o ceartă pentru târfe.
Zâmbi.
— Femeile sunt moartea speciei umane.
Se aplecă și recuperă cuțitul lui Berg.
— Cred că-l vrei înapoi.
Berg luă cuțitul și-l puse înapoi în bocanc. Volker arătă spre scara de incendiu.
— Te așteaptă nevasta.
— Ce v-a spus Himmler, domnule?
— Poftim?
— La miting, domnule. I-ați dat megafonul. Nu v-a făcut plăcere, dar ați făcut-o. Ce v-a spus?
— Mi-a spus că ar trebui să cooperez cu el, deoarece…
Rânjetul lui Volker era dur și amar.
— … Deoarece într-o bună zi, el va fi cel care-mi va da ordine mie și atunci își va aduce aminte de prieteni, ca și de dușmani.
— Omul are o viziune… chiar dacă e de domeniul iluzoriului.
— Omul e un rahat!
— Cu toate acestea ați consimțit.
Volker se îmbujoră – de stânjeneală pentru slăbiciunea lui și de furie.
— O sută de mii de oameni au participat la miting, Axel. Nu sunt prost – și nu sunt nici îngrijorat. Într-o bună zi, gunoiul ăla o să și-o capete.
Arătă spre fereastră și spre ieșirea de incendiu.
— Pleacă acum, Inspektor.
— Imediat. În câteva minute, de fapt. După ce-mi recapăt suflul.
Volker se încruntă.
— Nu zăbovi prea mult. Britta va fi îngrijorată.
— S-a obișnuit cu asta.
