— Asta te va distruge.
— Ei m-au atacat.
VP - 254
Ridică din umeri.
— Mi-au dat motive să-i ucid.
Ușa de la încăpere se dădu la o parte. Berg se uita uimit la țeava unei arme, față în față cu moartea.
Nu era pentru prima oară. Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu va fi nici ultima.
TREIZECI ȘI OPT
— Vai de mine și de mine.
Un plescăit din limbă.
— Ai încurcat rău lucrurile!
Cu țeava unei carabine Luger P.08 țintuindu-l între ochi, Berg se gândi că
era mai bine să nu răspundă. Armele de foc erau interzise de ani buni în München, grămezi de arme fiind distruse în masă în urmă cu un deceniu. Se știa însă foarte bine că mulți bărbați își ascunseseră vechile lor arme: pistoale Luger, baionete – Berg văzuse chiar și mitraliere MG 13 Dummy ascunse în debarale. Și aceasta nu din sentimentalism, ci de frică pentru ce putea aduce viitorul. Până acum Münchenul supraviețuise, evitând anarhia deoarece era greu să faci rost de arme. Istoria arătase că o Germanie înarmată era o Germanie pe picior de război.
— Oare doresc să aflu ce s-a întâmplat?
Berg de-abia reuși să distingă cuvintele. Pensiunea răsuna de țipete înfiorătoare, comenzi urlate, fluierături asurzitoare. Câteva încăierări aveau loc chiar la ușă.
— Am…
Berg înghiți în sec și-și ridică glasul să fie auzit peste haosul de-afară.
— Am fost atacat.
— Nu văd nicio urmă la tine, Inspektor.
Volker făcu semn cu capul în direcția lui Margot.
— La ea văd multe urme. Dar la tine, ridică din umeri, nimic.
Încetișor, arma coborî până ajunse cu țeava la podea.
— Iar întrebarea nu este dacă ai fost atacat sau nu, Axel. Întrebarea este ce ai căutat aici?
— Același lucru ca și dumneavoastră, probabil.
Cu arma departe de față, Berg deveni mai îndrăzneț.
— Ăsta nu-i un răspuns.
— E cel mai bun lucru pe care l-am putut face în condițiile de acum.
Berg își șterse mâinile asudate, pline de sânge, de pantalonii uniformei.
VP - 255
— Uită-te la ea, Volker!
Privirea i se roti asupra rezultatului faptei sale… doi tineri uciși.
— Uită-te la ce am avut de înfruntat… ca polițist… ca bărbat. Și abia apoi să-mi spui ce ar fi trebuit să fac.
Urmă o tăcere lungă.
— Nu știu, răspunse Volker. Dar asta înseamnă că ai făcut mai mult decât ar fi trebuit să faci.
— E prea târziu să mai dau înapoi, șopti Berg.
— Aici ai dreptate.
Volker îi întinse lui Margot batista sa.
— Aranjează-te, drăguță. Trebuie să ieși de-aici.
Margot se ridică de pe pat și turnă dintr-o carafă apă în lighean. Înmuie batista în apă și începu să-și curețe cu grijă murdăria și sângele de pe față. În momentul în care clăti batista, apa deveni purpurie.
— Credeam că ai mai multă minte, Axel, spuse Volker. Oricum, e prea târziu pentru reproșuri. Ești îngropat în rahat.
