Ea îl privi din nou cu uimire.
— Doar de data asta, vă jur. Nu-mi pot permite să mai pierd o zi așteptând ca vreun funcționar să ștampileze nesfârșitele cereri pe care trebuie să le completăm și ca să ne suflăm nasul.
— Nu v-ați născut aici, nu-i așa?
— Sunt din Westphalia.
— Nu mă refer la München, mă refer la Germania. Nu v-ați născut în Germania.
Berg zâmbi.
— M-am născut în Danemarca, dar familia s-a mutat la Münster când aveam trei ani.
— N-are importanță, spuse ea cu condescendență. Tot danez sunteți.
— Unii ar considera asta un compliment.
VP - 307
— Alții nu, îi apăru un început de zâmbet în colțul gurii. Știți ceva, Herr Inspektor…, se frecă pe burtă. Mănânc același prânz zi de zi: crenvurști cu muștar. Uneori cu salată de cartofi, alteori cu salată de varză. Oftă: Mă întreb cum e să iei masa la unul din restaurantele alea la modă din orașul vechi.
Oricât de mult dorea Berg să obțină informația pe loc, nu avea de gând să
se ruineze ca s-o obțină. Restaurantele erau pentru ocazii speciale, nu pentru o femeie care încerca să mănânce gratis.
— Nu știu ce să spun, Fräulein Reinholt. Localurile acelea sunt mult peste bugetul unui polițist.
Ilse își reformulă repede dorința.
— Da, sunt sigură că sunt prea scumpe pentru ceea ce servesc. Mă voi mulțumi la fel de bine cu un prânz rapid la Das Kochelhaus.
— Ei bine, aveți noroc, Fräulein Reinholt. Și mie mi-e foame. Poate veniți la masă cu mine?
— Ce plăcută invitație, Inspektor.
Zâmbetul îi lumină fața.
— Așteptați. Să-mi iau haina și pălăria.
*
Era de vârsta lui, deși părea mai tânără. Ca zeci de femei de peste treizeci de ani, avusese un logodnic, dar se întorsese din război fără cele două
picioare. Un an mai târziu murise de pneumonie. După aceasta, ea își pierduse pofta de dragoste.
Dar nu și pofta de mâncare, se gândi Berg. Înfulecă o farfurie de șnițel cu garnitură de cartofi, salată de sfeclă și două felii de pâine de secară. Bău două halbe de bere, după care comandă compot de mere ca desert. Până
termină cu masa și cu povestea tristă a vieții ei, trecuse deja o oră și era timpul să se întoarcă înapoi la serviciu. Pe drumul de întoarcere la Stadthaus, întrebă despre Storf. Răspunsul lui Berg fu unul de un optimism temperat.
— Totuși aș vrea să-l vizitez. Când aveam optsprezece ani, am făcut un curs și m-am înscris voluntar să merg pe câmpul de luptă. Dar apoi fratele meu a murit în prima bătălie la Ypres și familia a spus nu. Presupun că
gândul la fiica lor mai mică mărșăluind pe malurile Marnei era prea greu de îndurat pentru ei. Exista destulă muncă pentru mine în spatele frontului.
Berg încuviință cu aer absent.
— Vă zboară mintea în altă parte, Inspektore.
Duritatea din tonul ei îl făcu să se concentreze.
— Presupun că da, Fräulein Reinholt, și vă cer iertare.
— La ce vă gândiți?
— La muncă.
VP - 308
— Și la asta vă gândiți de obicei?
— Gândul la muncă e de preferat gândului la război.
*
Gunnar Schoennacht se căsătorise mai întâi la patruzeci și patru de ani.
Mireasa lui, Lily, avea pe atunci douăzeci și cinci de ani. Zece luni mai târziu, ea dăduse naștere la cel ce urma să fie primul din cei patru copii, înainte să
se stingă după alți șase ani. L-a lăsat pe Gunnar văduv cu patru copii mici la vârsta de cincizeci de ani. Doi ani mai târziu Della Weiss a preluat rolul de soție și mamă, aducând pe lume propriul ei copil la opt luni după căsătorie.
