Mestecând carnea bine, Berg își dădu seama că era într-adevăr delicioasă… gătită perfect. Fusese o prostie din partea lui să-i dea jumătate fiului său, a cărui poftă de mâncare crescuse în ultima vreme la proporții pantagruelice. Băiatul mânca așa de repede că nici nu avea timp să savureze.
Berg era convins că fiul său ar fi fost la fel de mulțumit și cu o bucată de piele tăbăcită.
Joachim își terminase bucata de carne și era cu ochii pe farfuria surorii lui.
— Lasă în pace mâncarea Monikăi, îi spuse Berg. Și ține-ți mâna stângă pe masă.
O privi apoi pe fată.
— Și tu la fel.
— Ar fi o crimă să irosească bucata de carne, spuse Joachim. Niciodată n-o termină.
— Niciodată nu mă lași s-o termin, îi întoarse vorba Monika. Eu mănânc încet.
— Las-o în pace, Joachim, porunci Berg.
Dacă vor rămâne resturi, le va mânca el. Între timp trebuia să se mulțumească cu varză și cartofi. Britta pusese în legume sare, piper, paprika și unt. I se topeau în gură.
— Deci ce se mai întâmplă în familia Berg?
VP - 74
— Ce s-a întâmplat cu huliganii, tată? întrebă Joachim.
Huliganii? Asta fusese azi-dimineață? Parcă trecuseră veacuri.
— Ți-am spus că nu o să ne mai deranjeze.
Joachim zâmbi.
— I-ai băgat la răcoare?
— Nu, sunt prea tineri, Berg îi trase cu ochiul fiului său. Dar avem metodele noastre de a-i face să se comporte cum trebuie.
Joachim se lumină la față. Era reconfortant să fii eroul cuiva.
— Mâncarea e excelentă, i se adresă Berg soției. Ar trebui să fii bucătăreasă profesionistă.
— Pari vesel în seara asta, remarcă Britta.
Era o urmă de reproș în glasul ei. Oare atât de bine i se citea plăcerea pe față?
— Sunt bucuros că nu-s la muncă, pară Berg. N-a fost o zi ca toate celelalte.
Britta dădu înapoi.
— Acum pari flămând, Axel; îți pot prăji niște cârnați.
— Ia mâncarea mea, tată, interveni Monika. Joachim are dreptate. N-o termin niciodată.
— Ce fată cuminte am, îi spuse Berg. O să iau tot ce nu mănânci tu.
Monika îi dădu resturile din farfurie.
— Azi am văzut cămila. Și pe Niggerlippen.
— Chiar, spuse Berg. Cum a fost?
Joachim interveni.
— S-a organizat o expoziție cu un sat african, cu colibe de paie și animale sălbatice împăiate. Au adus oameni care băteau din tobe și au spus că e muzică africană autentică. Dar muzicanții nu erau africani – aveau doar fețele vopsite în negru. Cămila puțea. A fost o tâmpenie.
— Mie mi-a plăcut Niggerlippen. Era înalt, tuciuriu și plin de mușchi și avea dinții foarte albi.
Monika vorbea cu entuziasm.
— Ce făcea el în expoziție?
— Mare parte din timp se învârtea doar pe acolo, spuse Joachim.
— A tras cu arcul și cu săgețile, îi spuse Monika. Și vorbea.
— Bineînțeles că vorbea, adăugă Joachim cu dispreț. Nu e animal.
— Arata ca un animal. Purta o fustă din frunze și avea fața pictată și părea foarte sălbatic.
— E un actor celebru în Africa, îi spuse Joachim fetei.
