— Toată lumea știe că ea există. Întreabă-i pe cei din familia Amaliei Sandmeyer.

Tânăra țărăncuță făcuse o descoperire importantă – un depozit de arme ilegale într-un grajd părăsit. Greșeala ei a fost că a raportat ascunzătoarea la poliție. A fost ucisă imediat după ce făcuse descoperirea.

— Ar trebui cel puțin să ținem cont și de asta.

Storf analiză puțin teoria.

— Da, e posibil ca Anna Gross să fi fost ucisă de un fanatic naționalist. Era căsătorită cu un evreu și flirta cu comunismul. Dar două crime? De ce ar atrage o societate secretă atâta atenție asupra sa?

— Storf are dreptate, interveni Müller. Cămășile Brune încearcă să-și spele imaginea. De ce ar risca o asemenea publicitate proastă?

— Ca să provoace teamă… teama are mare putere de convingere.

— O astfel de publicitate l-ar duce pe Hitler din nou în închisoare, Axel, spuse Storf.

Berg își încrucișă brațele:

— În regulă, dacă nu e vorba de politică atunci e vorba de o problemă

personală. A fost violată?

— După părerea mea, nu, spuse Kolb. Dar nu am examinat-o îndeaproape.

— Hai să ne întoarcem la informațiile de bază. Cine e de fapt victima?

Deoarece nimeni nu răspunse, Berg continuă:

— Georg, aș vrea să vorbești cu Herr Johannsen îndată ce terminăm treaba aici.

— Crezi că el e vinovatul?

— Locuiește lângă Anna, a găsit celui de-al doilea cadavru…

— Mă ocup imediat.

— Bine. Următorul lucru e identificarea victimei. Ulrich, asta va fi sarcina ta.

— Dacă nimeni nu a raportat dispariția, ce trebuie să fac? Să bat străzile orașului la întâmplare, arătând fotografia unuia și altuia așa, de unul singur?

— O să-ți dau un jandarm să te ajute. De asemeni, Ulrich, am nevoie de tine și pentru altă treabă.

Berg privi drept în ochii albaștri înflăcărați ai colegului său.

— Cămășile Brune cunosc vederile mele politice. Tu ești, cum s-ar spune… un simpatizant.

Storf se zburli:

VP - 93

— Nu sunt un simpatizant al fărădelegilor lor. Și mă deranjează faptul că

mă pui în aceeași oală cu toți huliganii.

— Nu te pun în nicio oală, Ulrich. Spun doar că dintre noi trei, tu ai bate cel mai puțin la ochi dacă te-ai înscrie în acea Verein, nu-i așa?

Storf bombăni ceva neinteligibil.

— Data viitoare când te duci la o bere, trebuie doar să asculți ce vorbesc.

Poate că știu cine este această femeie, în primul rând dacă a fost cumva o subversivă. După ce vor apărea în ziare vești despre această ultimă crimă, cred că toată lumea va face comentarii.

— Și nu crezi că ei ar putea fi suspicioși, Axel? întrebă Storf. Nu m-am mai așezat niciodată la Stammtisch-ul lor.

— După cum spui chiar tu, au mulți simpatizanți în rândurile poliției. Iar prezența ta le va conferi legitimitate. O să te primească cu brațele deschise.

Și chiar dacă naziștii nu au nimic de-a face cu omorul, s-ar putea să aibă

niște informații care să ne ajute.

Niciunul nu mai spuse nimic.

Berg zise:

— Atunci, s-a făcut?

Storf încuviință.

— Ai repartizat sarcinile frumușel, Axel. Ție ce-ți mai rămâne?

— Am portretul unui bărbat care s-ar putea să fie ultima persoană care a văzut-o pe Anna Gross în viață. Mai am o persoană necunoscută din una din cărțile de vizită ale Annei Gross – Robert Schick – care ar putea fi rus. Vreau să arăt portretul prin ceainăriile din Münchenul sovietelor să văd dacă

există cineva care poate spune dacă portretul e al lui Schick.

— Nu-i o sarcină așa de grea ca a mea, se plânse Storf. Aș schimba bucuros locul cu tine.

— Foarte bine, spuse Berg. Asta înseamnă că trebuie să te întâlnești cu Hauptkommissar Volker.

— Ce? făcu Storf.

— Ulrich, dacă trebuie să aștept până ce Kolb developează fotografia victimei, o să întârzii la întâlnirea cu Volker.

Berg își verifică ceasul.

— Sunt așteptat într-o jumătate de oră. Du-te. Șefului nu-i place să

aștepte.

Storf se înroși, apoi privi în altă parte.