Obțin tot ce vor cu pumnii.
Pe fața lui Berg se citea îngrijorarea.
— Te supără cumva, Margot? Spune-mi cine sunt și voi avea eu grijă de ei.
Margot izbucni într-un râs lipsit de veselie.
— Nu te deranja. Dacă scapi de unul, altul va veni să-i ia locul.
Își mușcă buzele.
— Cu fiecare săptămână care trece, Austriacul câștigă tot mai mult teren.
Chiar că n-ar mai trebui să vii.
— Ăsta-i felul tău de a spune că trebuie să-i punem capăt?
Ea râse din nou, cu un chicot răgușit din cauza țigărilor. Apoi îi luă mâna și i-o puse între coapsele ei, încă umede.
VP - 72
— Nimeni nu mă face să mă simt cum mă faci tu. Chiar și numai gândul la tine mă face să freamăt. De asta continui să te pun în pericol. Și pe tine și pe mine.
Se sărutară lung și apăsat, însă ea fu cea care se desprinse prima.
— Trebuie să plec.
— O să treacă, Margot, îi spuse Berg. Hitler are adepți, dar restul țării nu-i ca Bavaria. Restul Germaniei e mai… deschisă. Hitler va trece.
Ochii lui Margot se umplură de lacrimi.
— Sper că ai dreptate. Dar mi-e teamă că nu. N-ar trebui să mai vii.
Nu era nici urmă de fermitate în vorbele ei. Știau amândoi că el se va întoarce.
DOISPREZECE
Fumul se ridică deasupra buzelor, învăluindu-i fața într-un nor de nicotină. Inhalând adânc, apoi dând încet fumul afară, Berg cuprinse totul cu privirea: conturul șoldurilor care se legănau, brațele firave, zulufii ei jucăuși pe când râdea cu poftă cu capul dat pe spate. Cu toate că nu putea vedea destul de bine prin întuneric, era conștient de forma gâtului ei – catifelat, lung, cu pielea de alabastru. De la distanță, ea părea măruntă, dar silueta ei nu sugera altceva decât curbe senzuale. Timp de o clipă, se apropiară. Câteva secunde mai târziu s-au despărțit. Ea s-a întors la corvoada ei, în timp ce el se grăbea acasă la copii și la nevastă.
Berg mai trase o dată din țigară, delectându-se cu pișcătura pe care i-o producea în fundul gâtlejului și privind la spațiul pe care îl ocupaseră puțin mai înainte doi îndrăgostiți. Mănușile îi protejau mâinile de ger, iar pălăria îi proteja capul. Se simțea nespus de singur.
Acasă nu-l aștepta nimeni, nici nevasta grijulie, nici copiii cu mâinile întinse, nici câinele prietenos. Doar camerele una după alta, ordonate și aranjate cu gust, dar lipsite de viață. În noaptea asta avea chef de râsete răgușite, de sărutări pasionale, de piele leoarcă de sudoare, de picioare desfăcute, dând la iveala tot ce era cald, umed și feminin.
Fusese o zi obositoare. În ciuda tuturor străduințelor sale, ziarele de seară scriau cu litere de-o șchioapă despre crimă. Clipa de frivolitate era tocmai potrivită pentru calmarea nervilor.
Berg aruncă mucul de țigară și îl strivi cu călcâiul. Își ridică gulerul de la haină și traversă strada, îndreptându-se spre fabrică.
*
VP - 73
Joachim adună ultimele picături de sos cu bucățica de pâine, apoi se uită
cu jind la cotletul de porc din farfuria tatălui său.
— Tată, nu ți-e foame?
Nu primi niciun răspuns.
Britta își drese glasul.
— Axel, cu tine vorbește.
Berg clipi din ochi. Se aplecă și îndepărtă un cârlionț de pe fruntea lui Joachim.
— Iartă-mă, mă gândeam la altceva.
— Chiar așa, fu de acord Britta. Nu te-ai atins de cină deși e prima oară
când avem carne macră în ultimele două săptămâni. Iar mâna stângă îți tot cade de pe masă. Cum să-i învățăm pe copii bunele maniere dacă nici noi nu suntem un exemplu?
Berg tăie bucata de carne în două.
— Știu prin ce ai trecut ca să obții așa ceva și-ți mulțumesc, Britta. Dar pur și simplu nu mi-e foame.
Așeză o jumătate de cotlet pe farfuria lui Joachim, apoi își tăie o bucată, atent să nu lase să-i cadă mâna de pe masă în timp ce mânca.
— E delicioasă.
