— Vă conduc la ieșire.
Se uită la picioarele lui Berg cu ochii mari. Pe buze îi înflori un zâmbet.
— Haslinger a fost așa de amabil că mi-a luat ghetele să le curețe, comentă Berg. Cred că nu-i plăceau urmele de noroi pe marmura curată.
— Haslinger e deosebit de meticulos. Vi le aduc eu.
— Mulțumesc.
Se întoarse după cinci minute cu încălțămintea pe care Berg abia o mai recunoscu.
— Poftim. Sper că sunteți mulțumit.
VP - 84
— N-au arătat niciodată așa de bine.
Berg se așeză să-și tragă ghetele.
Anchetarea oamenilor bogați avea avantajele ei.
*
Majordomul cu păr alb întoarse cartea de vizită pe toate părțile. Nu era înalt, dar faptul că era foarte slab îl făcea să pară astfel.
— Frau Hultner s-a retras în camera ei.
Berg insistă.
— E important.
Servitorul se uită o clipă la fața lui Berg, apoi îi privi ghetele.
— Un moment.
Închise ușa, lăsându-l să aștepte în gerul crunt. Berg începu să se mute de pe un picior pe altul ca să se încălzească. Își frecă brațele. Își înfășură fularul de lână peste față. Ticălosul, ar fi putut cel puțin să-l invite înăuntru să poată
aștepta ca o ființă omenească, nu ca un câine. Când majordomul se întoarse în sfârșit, i se păru că așteptase o oră. De fapt trecuseră doar cinci minute.
— Puteți intra acum, îi spuse lui Berg.
Tremurând de frig, Berg trecu pragul.
— Danke.
— Pe aici.
Valetul îl conduse într-un salonaș în stil francez. Camera de culoare albastru pastel avea pereții decorați cu scene idilice cu nimfe și satiri.
Mobilierul ornamentat era zvelt și delicat, mai degrabă de secolul optsprezece decât de secolul nouăsprezece. Un scrin rococo era așezat în fața unei ferestre cu multe geamuri, în timp ce o harpă micuță era așezată în fața unei oglinzi chevalier. Berg se așeză pe un divan roz, cea mai solidă
piesă de mobilier disponibilă. Dinții îi clănțăneau.
— Doriți puțin ceai, Herr Inspektor?
— Bitte.
Zece minute mai târziu, o cameristă aduse ceai fierbinte din care ieșeau aburi. Când Frau Hultner își făcu în sfârșit apariția, ceaiul se răcise deja.
Femeia nu era frumoasă pe cât era de aranjată – suplă, cu manichiura îngrijită, cu părul castaniu tuns într-un fel care-i stătea foarte bine. Purta un taior verde cu bordură bej la guler, la manșete, precum și la tiv. Picioarele ei frumoase erau strânse în ciorapi de mătase. Avea papuci de casă negri.
Era palidă, cu toate că se fardase cu roșu în obraji. Era rujată. Uitându-se la ochii ei, Berg își dădu seama că ceva nu e în regulă. Frau Hultner avea ochii roșii.
Vocea îi era răgușită.
— Grüss Gott.
VP - 85
Imediat Berg se ridică în picioare.
— Sunt Inspektor Axel Berg.
— Da, v-am văzut cartea de vizită. Mai doriți ceai?
Fără să mai aștepte răspunsul, sună din clopoțel.
— Îmi cer scuze că v-am lăsat să așteptați.
— Nu, Frau Hultner, eu sunt cel care trebuie să-și ceară scuze pentru deranj. N-aș fi venit dacă nu aș fi considerat că e absolut necesar.
— E în legătură cu Frau Gross? Anna?
Berg dădu afirmativ din cap.
— Ce groaznic! Nu pot să nu mă gândesc la asta.
Ochii i se umplură de lacrimi.
— Sărmana, scumpa de ea.
Dădu din cap.
— Ar fi putut să i se întâmple oricui. Ar fi putut să mi se întâmple mie!
Berg o privi.
— De ce spuneți asta?
