Berg scoase îndată din unul din ele un dosar verde care conținea acte privitoare la moartea Annei Gross. Se mai aflau acolo opt fotografii post-mortem luate la locul crimei, toate foarte clare, foarte bine încadrate și foarte obscene. Cel de-al doilea conținea hârtii, un raport amănunțit cu privire la cauza decesului prin strangulare al Annei Gross. Erau descrise în detaliu și celelalte urme și zgârieturi de pe corpul ei. Urme proaspete cauzate de vârfurile degetelor înfipte în carne fuseseră găsite în jurul brațelor și încheieturii. Să fi încercat oare să scape? Poate că vinovatul o reținuse cu forța.
Celelalte hârtii erau mai ales liste: obiecte găsite la locul faptei, nume de suspecți, nume de potențiali martori. Berg adăugă la acestea propriile sale notițe, interogatorii, rapoarte, precum și portretul original pe care-l schițase sub îndrumarea lui Gerhart Leit. Ca să nu distrugă desenul arătându-l de prea multe ori, Berg îl copie în carnețelul său, comparând cele două versiuni, încercând să le facă să pară cât mai asemănătoare. În momentul în care clopotul bisericii bătu ora șase, dosarul uciderii Annei Gross era consistent.
Berg lucrase deja la el mai mult de douăsprezece ore. Era obosit, murdar și-i era sete. I-ar prinde o halbă de bere.
Dar, spre deosebire de majoritatea bărbaților la sfârșitul unei zile de lucru, nu se îndreptă spre cea mai apropiată berărie. Nici nu se porni spre casă. Alte porniri decât crampele de foame îi dictau alegerea. Ea lucra doar la câteva blocuri distanță de secție.
Această apropiere a stat la baza întâlnirii lor. Luau amândoi prânzul într-o piațetă din zonă. Era o zi splendidă de toamnă, cu cer albastru fără niciun nor. Copacii erau încă înfrunziți și plini de culoare. Aerul era rece, frigul începea să-și înfigă colții în măduva oaselor. Ea era înfășurată într-o haină
zdrențăroasă din lână, cu fular în jurul gâtului și căciulă de schi pe cap. Dinții îi clănțăneau. Mâinile îi erau învelite în mănuși, dar nasul descoperit devenise roșu. Dacă ar fi știut de la început că era evreică, Berg nu s-ar fi deranjat, dar figura ei era înșelătoare, cu pielea albă și ochii de un albastru deschis. El îi oferise cafea fierbinte din termos, apoi intrase în vorbă cu ea O lună mai târziu sfârșiseră împreună în pat.
Margot lucra într-o mică fabrică de textile din zona Isarvorstadt – o zonă
joasă și mlăștinoasă unde malurile Isarului nu reușeau să țină apa în matcă
VP - 68
atunci când ploile erau prea puternice. Era un cartier cu străzi inundate și multă sărăcie, plin de imigranți din Europa de Est. Era aglomerat, condițiile sanitare erau proaste, bolile făceau ravagii, iar criminalitatea era generalizată. Dar trandafirii cresc și în cele mai neprielnice locuri.
Fabrica era umedă și foarte încălzită de la aburul folosit la presarea hainelor și de la sudoarea muncitorilor: țesători, vopsitori, oameni de la spălătorie și de la presă. Se confecționau multe textile, dar fabrica se specializase în țesăturile de culoare albastră din care se făceau acele tipice Arbeitsmaid-Kleid – salopetele fetelor de la ferme. Treaba lui Margot era să
calce țesăturile, apoi să le trimită pe linia de asamblare unde o altă
muncitoare înfășură metri de material pe niște cilindri de carton.
Materialele erau apoi vândute cu ridicata.
În trecut, de câte ori Berg dorise s-o vadă, trimisese pe cineva să-i spună
unde și când. În ultimele luni însă, devenise îndrăzneț, intrând în fabrică
neanunțat și mergând direct la postul lui Margot, aruncându-și brațele în jurul mijlocului ei subțire și sărutându-i gâtul cu pasiune de stăpân. Ea îl certa, desigur, așa cum făcu și acum.
— Nu aici!
— Atunci vino afară.
— Lucrez, îi spuse ea.
— E trecut de șase.
— Știu, dar dacă nu termin treaba, mă concediază.
— Cât mai ai?
— Vreo zece minute.
— Aștept, spuse Berg.
Ea îi zâmbi, plină de sudoare. Își puse mâna arsă și aspră pe brațul lui.
— Atunci așteaptă afară. Legătura ta cu mine ne face rău la amândoi.
Berg îi privi fața rotundă și roșie, leoarcă de transpirație. Părul ei lung și creț era acoperit cu o băsmăluță albă. Purta o rochie albastră făcută din țesătură de la fabrică, cu un șort alb legat la brâu. Vârfurile degetelor îi erau noduroase. El îi sărută palma, trecându-și ușor limba peste pielea ei.
— Zece minute, deci?
— Da, te rog.
Lui Berg îi plăcea precipitarea din vocea ei. Tot ce făcea ea era în grabă, ca și cum timpul era pe cale să se termine.
— În regulă atunci. La locul obișnuit?
— Da, te rog. Pleacă până nu te vede șefu’.
Fără prea mare entuziasm, Berg o lăsă și ieși afară în întunericul groaznic de rece din cauza burniței. Locul obișnuit era un local pentru fumat – fațada pentru bordel. Poliția știa de existența acestor stabilimente, dar, deoarece VP - 69
mulți le frecventau, nu se făceau arestări. O așteptă răbdător, bătând din picioare și fumând o țigară. În cele din urmă văzu o siluetă venind în direcția lui. Întunericul era așa de dens că nu o recunoscu până în momentul când se află la câțiva pași de el.
O luă în grabă în brațe și începu să o sărute cu pasiune, îndrumându-i mâna între picioarele lui.
Ea îl respinse.
— Doamne, ce te mai grăbești.
— Iar tu duhnești a sudoare.
— Și tu la fel, i-o întoarse ea. Dar eu cel puțin am transpirat la muncă. Ce berărie mi-a mâncat banii de data asta, Axel?
