E clar?

— Da, răspunse Berg.

— Atunci poți pleca.

Urmă o pauză.

— Acum!

Berg își plecă ochii. Dacă dorea să o scoată la capăt cu aceste omoruri, trebuia să fie mai conciliant.

VP - 170

— Herr Kommissar, îmi cer scuze pentru izbucnirea de adineauri.

Volker se uită fix la el, încercând să-și dea seama dacă era sincer. Hotărî că era… mai mult de teamă decât din regret. Dădu din cap în semn că

acceptă scuzele.

— Dacă sunteți de acord, domnule, de vreme ce Profesor Kolb e aici, aș

vrea să vorbesc cu el… să verific raportul autopsiei.

Volker reflectă câteva minute.

— De acord.

— Putem vorbi în biroul meu, atunci, spuse Berg. În felul acesta voi putea nota.

Volker spuse:

— Puteți sta de vorbă aici… în biroul meu.

Berg insistă:

— Domnule, n-aș vrea să vă rețin mai mult decât e necesar.

— Nu mă reții. Nu am obligații, iar dacă voi discutați despre caz, mi-ar plăcea să aud ce aveți de spus.

Berg nu se putu stăpâni.

— De ce simt că nu aveți încredere deplină în mine?

— Nu e un sentiment, e o realitate. Am motive să nu am încredere în tine, Axel. În primul rând ești insolent.

— Atunci de ce mi-ați dat acest Mordakte despre Regina Gottlieb?

— Deoarece ești cel mai competent dintre oamenii mei. Deoarece trebuie să prinzi această fantomă înainte să ucidă din nou. Amândoi știm că un alt omor va arunca orașul în haos. Putem continua să lucrăm la acest caz, Inspektor? Poți lăsa deoparte o vreme capriciile astea mărunte pentru binele orașului nostru și al cetățenilor lui?

— Da, dacă puteți și dumneavoastră.

Dintr-o mișcare, Volker îl pocni pe Berg cu palma peste față. Încăperea se cufundă în tăcere. Volker aștepta ca Berg să reacționeze. Dar rapiditatea atacului Kommissarului îl năuci pe Berg, care rămase nemișcat.

Când își reveni, Berg scuipă înspre el. Nu îl scuipă, ci scuipă înspre el. Și nici exact înspre el, ci lângă pantofii lui Volker.

Totuși mesajul era clar. Berg își dădu seama că depășise limitele, dar furia îl orbise într-atât încât nu se gândise la consecințe.

Secundele treceau în tăcere.

În cele din urmă, Volker schiță un zâmbet disprețuitor.

— Ai probleme cu gâtul, Axel? Chiar c-ar trebui să mergi la doctor.

Berg nu răspunse. Asta era. Ajunseseră la alt armistițiu rece, lipsit de încredere: ca și cel dintre Berlin și München… dintre Berlin și yankei. Un armistițiu care se cerea rescris și în cele din urmă încălcat.

VP - 171

Profesorul Kolb tuși ușor. Cei doi bărbați se întoarseră în direcția sunetului. Uitaseră amândoi că profesorul mai era acolo.

Volker se întoarse spre el.

— Aveți ceva de spus, Herr Profesor?

— De îndată ce sunteți amândoi pregătiți.

— Suntem pregătiți, Inspektor? întrebă Volker.

Berg încuviință din cap, luându-și cu încetineală mâna de pe obraz. Era încă fierbinte și-l durea, dar nu atât de tare ca orgoliul său rănit. Furia criminală trecuse… pentru amândoi. Singura consolare a lui fu că, pentru moment, slujba lui era salvată.

DOUĂZECI ȘI ȘAPTE

Volker ar fi vrut să-l dea afară pe dobitoc. Dar ar fi fost o greșeală să

cedeze acestui impuls. Mai întâi pentru că nu ar mai fi avut pe cine să dea vina dacă aceste crime supărătoare rămâneau nerezolvate. Nu, deocamdată

trebuia să-și păstreze calmul. Când va fi descoperit ucigașul-fantomă, atunci se va ocupa el de Axel. Fără să-și ridice privirea, spuse:

— Ei bine, ce doriți să spuneți, Profesor Kolb, dar nu de față cu Kalmer și Messersmit?

— Foarte bine, Herr Kommissar!

Profesorul bătu cu bastonul în podea ca să dea greutate cuvintelor.

— Mi-ați ghicit intenția. Pot să vă întreb acum dacă știți ceva despre Cercul de Psihologie de Miercuri – gruparea care a fost cunoscută apoi sub numele de Societatea Psihanalitică din Viena?

Volker se încruntă.

— Nu știu nimic despre psihanaliză. Nici nu urmăresc nimic legat de negriciosul acela de doctor evreu austriac.