— Mai vreau apă, spuse Berg.
Vocea îi era slabă. O simți reverberându-i în craniu.
Britta își duse mâna la obraz, ștergându-și lacrimile ce-i curgeau din ochi.
— Mă bucur să-ți aud vocea, Axel.
— Apă.
— Stai s-o întreb pe infirmieră…
— La naiba cu infirmiera, răspunse Berg. Mai dă-mi apă.
— Das ist gut, îi spuse Storf. Își revine repede.
Georg și Ulrich se aflau amândoi acolo. Faptul că veniseră… fusese oare atât de aproape de lumea cealaltă?
Joachim turnă apă dintr-un vas în paharul gol, apoi îl duse la buzele tatălui său. Berg reuși să apuce vasul din mâna fiului său cu propria mână.
— Mă simt bine, declară el.
Anunțul pe care-l făcu fu întâmpinat cu râsete din partea tuturor, cu excepția Brittei.
— Nu ești încă bine, Axel. Ai fost bătut și trebuie să stai în pat dacă vrei să
te refaci.
— Rahat! insistă Berg. De câtă vreme mă aflu aici?
VP - 140
— Vorbește rar, Axel, îi spuse Storf. Falca și buzele îți sunt umflate. Nu se prea înțelege ce spui.
— Cum?… Berg înghiți. De cât timp… mă aflu… aici… în spital?
— Ai fost adus luni dimineața, iar acum e miercuri, îi spuse Storf.
— Ce n-ar da unii să poată dormi dimineața până târziu, interveni Müller.
Berg își simți buzele încercând să schițeze un zâmbet. Cu mâna își cercetă
linia maxilarului, degetele lui mișcându-se delicat peste umflătura enormă.
Nu avea bandaje. Cu toate că și-o simțea moale și dureroasă, gura i se mișca.
— Falca… nu e spartă?
Monika stătea la căpătâiul lui și îl sărută pe creștet.
— Ai o umflătură enormă, tată. Cât un ou. Nu știam că pe un os poate crește o umflătură așa de mare.
— Nu e spartă, tată, îi spuse Joachim. Doar zgâriată. Foarte rău.
— E toată vânătă și roșie și urâtă, adăugă Monika.
Joachim își dădu la o parte o șuviță de păr blond care-i cădea în ochi.
— Doctorul a fost uimit, tată. N-ai niciun os rupt. A spus că ai oase de oțel.
— Are creierul de oțel, șopti Britta.
Dar Berg o auzi. Îi întinse mâna și ea i-o luă. Din nou, lacrimile îi scăpară
din ochi, prelingându-i-se pe obraji.
— Haide, haide, îi spuse Berg.
Gott în Himmel, ce-l mai durea.
— Sunt puternic. Nu o să scapi de mine așa ușor. Care-i treaba?
Storf îi răspunse:
— Dacă te odihnești cum se cuvine, doctorul crede că vei fi pe picioare cam într-o săptămână.
— O săptămână?
— Poate mai puțin, spuse Müller.
