— Te-am înțeles, spuse Storf.
— Bine, înseamnă că nu e nicio problemă…
— Axel, trebuie să te odihnești, îi spuse Müller.
— Nu mă contrazice, Georg. Nu de odihnă am nevoie. Am nevoie ca voi doi să mă ajutați să ies de aici!
Georg scoase un oftat.
— Axel, este…
— E un ordin. Trebuie să-l respectați.
— Dar Volker nu trebuie, spuse Storf.
— Nu e nevoie ca Volker să afle despre asta, așa cum nu e nevoie să afle despre conținutul cutiei cu valori a Marlenei Druer.
Ochii lui Storf se întunecară. Constrângerile păcatului erau mai grele decât cele ale datoriei. Berg se scufundă în perne.
— Trebuie să mă ajutați. Vă ordon.
Müller ridică din umeri.
— Ordinul e ordin. Am s-o fac. Ai grijă de tine.
Cei doi făcuseră doar câțiva pași când îl auziră pe Berg rostind:
— Aduceți și un baston.
*
Berg insistă ca Britta să meargă cu copiii acasă. Se aflau la căpătâiul lui de două zile și aveau nevoie acum să se spele și să mănânce cum se cuvine.
După ce și-a expediat familia din spital, următoarea mișcare a fost să-l facă
pe Storf să-l însoțească la baie în timp ce Georg îndesa pernele sub cearșaf.
Fiecare pas era o adevărată agonie și, timp de o clipă, Berg se gândi că nu era în toate mințile. Dar ca întotdeauna în timpul unei acțiuni, primul pas era cel mai greu. După ce își redobândi echilibrul, reuși să se miște cu pași potriviți pentru omul bătrân în care se deghizase.
Bastonul îi era de mare ajutor.
Storf îl susținea pe partea stângă.
VP - 144
— Asta-i nebunie curată.
— Nu, îl contrazise Berg, e o prostie. Ce face Hitler e nebunie curată.
Glasul de-abia i se auzea de după fularul înfășurat peste față.
Georg se afla la dreapta.
— Atenție…
Pauză.
— Mai exact, ce speri să realizezi cu această evadare? Nu ești în forma potrivită să mergi nicăieri.
Berg se târî încet, tăcut, de-a lungul coridorului până la ascensor. Ușile se deschiseră; liftierul abia de le aruncă o privire. Coborâră în tăcere. Imediat ce păși afară pe ușa spitalului, simți că-l cuprinde un val de libertate regăsită
– priveliștea, sunetele, mirosurile vieții. Până și cerul murdar de deasupra Münchenului părea luminos și plin de speranță.
— Să mergem acasă la tine, Müller. Voi aștepta acolo până începe mitingul.
— Și la cine crezi că va alerga soția ta când va afla că ai plecat din spital?
— O să-i spui că habar n-ai pe unde umblu.
— Nu știu să mint.
Dimpotrivă, Müller știa să mintă chiar foarte bine. De la el învățase Berg cum să se descurce cu o amantă. Să nu recunoască niciodată nimic.
— Atunci am să mă cazez într-o Wirtshaus. În felul acesta nu vei ști unde mă aflu. O să mă duc singur la berărie.
— Asta nu-i o idee prea bună, replică Müller. Dacă nu vii, o să ne gândim că zaci pe stradă călcat de vreo trăsură.
— Asta-i viața, spuse Berg. Nimic nu e sigur.
