DOUĂZECI ȘI TREI
Cămășile brune aleseseră o berărie spațioasă pentru circul lor și o umpluseră până la refuz. Berăria Das Kellnerhaus era ticsită și mirosea a sudoare, dar Berg prefera mirosurile vieții decât duhoarea de spital. Nu mai era niciun scaun liber chiar dacă Berg ar fi făcut parte din vreun Verein, cluburile sau uniunile care revendicau majoritatea meselor. Transpira puternic sub haină și sub fular, dar nu avea unde să le pună. Cuierele se îndoiau sub greutatea hainelor de lână și multe vestoane și pălării zăceau pe o carpetă pe podea. În plus, nu îndrăznea să-și scoată fularul. I-ar fi putut speria pe cei care s-ar fi uitat la fața lui.
VP - 145
Prima oară când se privise în oglindă, aproape că leșinase. Fața lui ar fi putut servi de model pentru un pictor cubist. Cu toate că nu putuse schimba asimetria oaselor – numai vindecarea putea face asta în timp – reușise, cu ajutorul pudrei și a fardului, să mascheze vânătăile și zgârieturile. Talentul lui artistic avusese astfel o aplicație practică.
Berg își făcu loc înspre fundul sălii, spre peretele din spate, lângă care mai erau aliniați polițiști. Aceștia erau în plină alertă, cu bulanele în mână, privind cu ochi duri prin sală în căutarea unor semne de dezordine. Puterea locală din orașul München nu voia să riște nimic. Poliția primise instrucțiuni să înăbușe orice tulburări sociale, oricât de nesemnificative ar fi părut.
Cântecele începuseră, grupările rivale revendicându-și superioritatea prin versuri. Metalurgiștii, fluturându-și steagul, erau primii. Un bărbat robust cu fața îmbujorată și cu brațe vânjoase ținea sus o halbă de bere. Era mai mult decât amețit. Purta costum tradițional bavarez, dar avea lederhosen lungi.
Funcționarul stă în cușca lui,
Cu ștampila în mână și cu cerneala la fel
Îngropat în hârțoage, sună din clopoțel
Și ne face la toți viața infern.
Dar brațele metalurgistului sunt de oțel;
Munca lui e cinstită, dură, dar reală.
La sfârșitul zilei își merită cina,
Pentru că n-a produs doar fleacuri.
Berăria izbucni în urlete și hohote de râs, zdrăngănit de carafe, strigăte de Auf ihre Gesundheit. Berg se uită la un Staatsbeamter roșu la față, un funcționar, mormăind și fornăind gata la provocare. Era scund, slab, cu mustață subțire, cu chelie și ochelari așezați pe vârful nasului.
Bărbatul care produce fontă și oțel,
Folosind grătare și pompe,
Lucrează cu mușchii, plin de zel
Și brațele-i sunt cât buștenii.
Muncind și robotind ziua și noaptea
Să câștige nevestei o pâine
Trebuie să aibă putere în brațe
Pentru că n-are creier în cap.
VP - 146
Alte urlete, alte hohote de râs. O ținură așa timp de o oră, din ce în ce mai răgușiți. Poliția stătea gata să intervină atunci când cei mai beți săreau la bătaie. Dar în seara aceasta rivalitățile încetară înainte ca spiritele să se încingă, întrerupte de intrarea Schutzstaffel – subordonații lui Hitler, cunoscuți sub numele de SS, în uniforme cafenii, decorate cu nasturi și stele de metal, cu cizme până la genunchi și cu caschete militare. Croindu-și drum prin localul arhiplin, împingând corpurile la o parte ca să facă loc pentru Kampfbund – elita Partidului Național Socialist Muncitoresc German.
Veneau unul după altul, în frunte cu favoritul lui Hitler, Ernst Röhm, cu fața lui rotundă și puhavă. Se aflau cu toții acolo: Hermann Göring cu buzele lui subțiri, Rudolf Hess, Heinrich Himmler și Putzi Hanfstaengl, cu un cap mai înalt decât camarazii lui. În umbră se mai vedea un om alături de Kampfbund – o față nouă, dar ușor de recunoscut. Berg căscă ochii surprins, dar, desigur, explicația logică era simplă: Kurt Haaf – tatăl Annei Gross – își arăta solidaritatea cu naziștii, purtând banderola roșie și neagră cu svastica pe braț, în contrast strident cu costumul lui elegant. Trupa își făcu loc în față
în timp ce o fanfară începu să intoneze fals Deutschland über alles. Mulți săriră în picioare, cu brațul drept ridicat.
Sieg Heil!
Sieg Heil!
Sieg Heil!
Berg fu cuprins de silă. Omuleți care se jucau de-a războiul, în uniforme scrobite și cizme lustruite. Războiul nu era tocmai frumos în realitate; uniformele erau ciuruite de gloanțe și pătate de sângele împroșcat în urma exploziei vreunei grenade.
Zgomotul deveni asurzitor când își făcu apariția Hitler, pășind țeapăn, cu ochii ațintiți înainte, lipsiți de orice expresie. Austriacul se bucura de simpatia mulțimii și avea o ambiție de nestăvilit. Vorbea limbajul simplu al clasei muncitoare. În lume exista bine și rău. Germanii erau binele, iar ceilalți erau răul. Toți ceilalți îl întruchipau pe diavol. Iar evreii erau cei mai răi diavoli. Și așa mai departe. Era mai ușor să demonizezi succesul evreilor decât să explici eșecul germanilor.
Continuă așa. Țipa. Urla. Lovea aerul cu pumnul. Fărâmița chifle din făină
de secară în timp ce vorbea, fărâmiturile de culoare închisă căzându-i pe încălțăminte. Unul din foarte tinerii adepți se târa pe jos curățându-i din când în când cizmele, în timp ce Hitler vorbea fără să se oprească.
Vorbea despre orice, incitând mulțimea. Îl aduse pe scenă pe Kurt Haaf care vorbi cu lacrimi în ochi despre fiica lui, frumoasa fecioară germană
pângărită și ucisă de un evreu, diavolul cu coarne, cu coadă și cu copite despicate: tipul de evreu cel mai rău, cel care pretindea că e un bun cetățean VP - 147
german. Vorbi despre tot ce era infam în oraș – evreii, desigur, alături de alți cosmopoliți – artiștii depravați, actorii, scriitorii, homosexualii. Lovi în comuniști, în primul rând în evreii comuniști, dar toți comuniștii erau răi.
Vorbi despre țiganii șireți, despre infamul guvern al Republicii de la Weimar, despre fărădelegile din Münchenul pe care îl iubea chiar dacă el era austriac.
Un austriac umil.
Poate că aici era problema.
