— Mi-e teamă că asta nu se poate. Este absolut necesar să vorbesc cu ea înainte de plecarea dumneavoastră. Asta înseamnă chiar azi. Și deoarece mă

aflu deja aici, acesta mi se pare momentul potrivit.

— Și dacă refuz să vă permit să vorbiți cu ea?

— Nu văd de ce ați face asta, Herr Schoennacht. Nu vă stă în fire să

refuzați să cooperați cu un slujbaș al ordinii publice.

— Adevărat. Sunteți chiar un slujbaș.

Berg nu-i răspunse.

— Foarte bine.

Schoennacht își trecu din nou degetele peste zgârieturi.

VP - 185

— Vorbesc cu soția și vă spun apoi dacă puteți s-o interogați.

— Mulțumesc, domnule. De îndată ce voi termina cu întrebările, vă las în pace să vă vedeți de afacerile dumneavoastră.

— Da, asta ar fi foarte bine, comentă Schoennacht.

*

Trecu o oră întreagă fără ca Schoennacht să dea vreun semn. Pe Berg nu-l deranjă. I se oferi ceai cald și o tavă cu prăjituri. Ar fi fost nepoliticos să le refuze. Apoi, destul de jenat, își dădu seama că-i era foame și trebui să se forțeze să nu termine toată tava. Se instală comod în scaunul confortabil cu brațe din lemn de trandafir. Chiar prea comod. A trebuit să se străduiască să

nu ațipească. În cele din urmă, stăpâna casei își făcu apariția, însoțită de soț, bineînțeles.

Julia Schoennacht era o femeie frumoasă cu părul adunat într-un coc în stilul celor la modă în Anglia în Epoca Victoriană… o sfidare la adresa tunsorilor scurte care erau acum la modă. Locul ei era elaborat și Berg se gândi că era o meșă care însă se potrivea foarte bine cu buclele ei de un blond cenușiu. Ochii erau de un albastru foarte deschis, nasul delicat și fin, iar pielea albă și netedă. Purta o rochie simplă cu mâneci lungi, de culoare maro, cu faldurile coborând până sub genunchi. Avea șolduri bine conturate, încheieturi și mâini fragile cu degete lungi și grațioase de pianistă. Berg se ridică în picioare, iar ea îi răspunse cu o înclinare.

Rolf Schoennacht spuse:

— Madame Schoennacht a fost de acord să răspundă la câteva întrebări.

Încercați să fiți scurt fiindcă nu se simte prea bine.

— Luați loc, doamnă, spuse Berg.

Julia se așeză și își încrucișă mâinile în poală, așteptând.

Schoennacht luă celălalt scaun, lăsându-l pe Berg în picioare. Lui Berg îi convenea.

— Aș vrea să știu când ați văzut-o ultima oară pe Regina Gottlieb, începu Berg.

Julia își încleștă mâinile.

— A fost cam de multișor.

Vocea ei era ușoară și moale, cu un ușor accent franțuzesc. Spusele ei însă

erau minciună sfruntată. Se vedea asta din comportamentul ei și din faptul că nu se uita la el. În plus, profesorul Kolb îi spusese nu o dată să se uite la pupile când oamenii vorbesc. Pupilele celor care mint se dilată adesea.

Pentru o clipă, cele ale Juliei se măriră, ochii devenind întunecați și misterioși. Profesorul Kolb îi mai spusese că pupilele dilatate însemnau și interes sexual. În privința asta, Berg știa că își făcea iluzii, așa că zâmbi în sinea lui.

VP - 186

Schoennacht interveni:

— Deci acum știți. Nu a mai văzut-o pe evreică de multă vreme. Nu știu ce altceva ar mai fi de spus.

Berg se uită la Julia.

— Doamnă, se pare că femeile au intuiție în privința celorlalte femei. Aș

putea să vă întreb care este impresia dumneavoastră despre Regina Gottlieb?

Schoennacht spuse:

— Ce prostie.

Berg replică:

— Se poate, Herr Schoennacht, dar lăsați-mă pe mine să judec. Și deoarece s-ar putea să discutăm chestiuni personale despre Regina Gottlieb, aș dori să vorbesc cu soția dumneavoastră între patru ochi. Nu mult… cel mult zece minute.

— Nu voi permite așa ceva.

Julia scoase un oftat.

— E-n regulă, Rolf.

Îi zâmbi foarte dulce.

— N-o să mă prăpădesc, dragă.

Schoennacht se îmbujoră.

— Mă gândesc la binele tău.

— Știu, Rolf, întotdeauna te gândești întâi la mine.

Se uită drept în ochii lui – cu o duritate pe care Berg nu o observase înainte.

— Zece minute.

— Desigur.