strălucească. Era o dimineață bună pentru plimbare și nu exista o zonă mai indicată pentru așa ceva decât Bogenhausen cu parcurile, cu grădinile și cu cafenelele sale. Era mai ales o zonă rezidențială, casele erau mai noi, spațioase, separate una de cealaltă, fiecare având curtea ei. Deoarece Parisul era și acum la modă, multe din case erau construite cu motive Art Deco moderne care confereau rafinament exterioarelor. Uneori erau bine executate, dar alteori făceau casele să semene cu niște torturi de mireasă.

Atmosfera era agreabilă, iar străzile pline de activitate, cu automobilele care circulau sub cerul albastru presărat de nori.

Pe Prinzregenten Strasse, Berg trecu pe lângă nou construită Casă Brună, edificiul lui Hitler și sediul oficial al Partidului Nazist. Concepută de faimosul arhitect Paul Ludwig Troost, clădirea se afla pe una din cele mai frumoase străzi din zonă. Cu toată sinceritatea, edificiul avea un oarecare stil, dar culoarea era insipidă – nu îndeajuns de deschisă ca să fie maro espresso și prea deschisă ca să fie maro mocha. Rezultatul era o nuanță mohorâtă, fără

viață, care spunea multe despre ceea ce se afla înăuntru.

Familia Schoennacht locuia într-o clădire cu două etaje de culoarea caisei, împodobită cu ferestre cu multe geamuri, și cu obloane verzi. Frontoane în unghi ascuțit se iveau de sub acoperișul din țiglă roșie, iar intimitatea era păzită de un gard din chiparoși italieni, cu vârfurile retezate, care îngrădeau o curte de mărime considerabilă. O alee din dale de piatră ducea la o poartă

sculptată din lemn de nuc, mai potrivită cu arhitectura gotică decât cu această casă de țară, dar tradițiile dispar cu greu – ceea ce era valabil și pentru politicienii care exultau o glorie trecută ce nici nu a existat, de fapt.

O servitoare răspunse la bătaia în ușă a lui Berg. Era tânără și grăsuță, cu păr negru împletit în două cozi. Accentul ei austriac pronunțat era aproape neinteligibil. După ce Berg îi explică cine este, abia reuși să-i înțeleagă

VP - 181

răspunsul. Dar tonul ei afectat lăsa să se înțeleagă că orice ar fi dorit el, răspunsul era nu.

Berg iscodi cu privirea peste umerii ei, încercând să vadă înăuntru. Din ceea ce-și putu da seama, interiorul era luminos, plin de mobilă modernă.

— De fapt, Fräulein, aceasta nu e o rugăminte. Trebuie să vorbesc cu stăpâna casei.

— Nu se poate.

— E o treabă urgentă, Fräulein.

Îi dădu servitoarei cartea de vizită.

— E vorba de o crimă.

La auzul cuvântului crimă, fata bolborosi ceva și închise ușa. Berg auzi zgomot de pași grăbiți. Oftă și ciocăni încă o dată la ușă. De data aceasta răspunse un domn înalt, cu o expresie de iritare întipărită pe față și care frământa cartea de vizită în mâini. Purta smoching, pantaloni și pantofi de casă din piele, iar la gât, eșarfă.

— Presupun că n-ar fi de niciun folos să vă spun să plecați.

Accentul lui era cel al unui bavarez instruit, chiar dacă arăta ca un prusac tipic. Era înalt, cu nas ascuțit și cu creștetul complet pleșuv. Ochii albaștri erau ascunși după ochelari fără ramă.

— Nu, domnule, n-ar fi de niciun folos.

Berg aruncă o privire peste umărul lui.

— Poate ar fi mai bine să vorbim înăuntru, departe de ochii vecinilor.

— Nu se vede peste gard, răspunse domnul cel înalt. Totuși, n-are rost să

fiu nepoliticos, având în vedere că discuția trebuie să aibă loc într-un fel sau altul. Puteți intra.

Ușa se deschise. Berg intră într-un vestibul scăldat în lumină: o raritate pentru München la început de primăvară. Pardoseala era din dale de marmură cu încrustații negre în formă de diamant la colțuri, dar mare parte din ea era acoperită de un covor oriental în culori aprinse – albastru puternic, auriu, roșu aprins. Chiar în față se afla salonul cu ferestre înalte până-n tavan pe care se vedeau câțiva copaci cu flori albe și roz. Mobila era bine aleasă și frumos sculptată – o simfonie de esențe exotice și intarsuri impresionante. Ușa șemineului era cea mai extraordinară lucrare din fier forjat pe care o văzuse vreodată Berg.

— Edgar Brandt, spuse domnul. Pe aici.

Berg îl urmă într-un salon deloc tipic pentru Germania, ca să nu mai vorbim de Bavaria. Pereții aveau tapet cu motive concentrice oranj și verde, iar mobilierul era elegant, fin, înalt, aducând cu zgârie-norii vestiți de epoca modernă. Mobilier care se potrivea mai degrabă la New York unde existau de fapt zgârie-nori. Covorașul care acoperea podeaua de lemn de culoare VP - 182

închisă era o învolburare de nuanțe de verde. Operele de artă – uleiuri, scheciuri, desene și litografii de Kandinsky, Klee, Picasso, Channel, Fericer și Matisse – erau tot atât de moderne și de frumoase ca și cele din oricare galerie din Paris. Pe moment Berg se simți copleșit de atâta bogăție și atâta rafinament.

— Vă place, Herr Inspektor?

Tonul era ușor ironic. Berg se întoarse.

— După părerea mea aveți un ochi extraordinar.

Propriii lui ochi se opriră asupra unui ulei de Otto Dix. La fel ca și seria despre război, picturile artistului cu tema Lustmord erau expresive și violente. Cea de față, realizată în culorile primare ale cubismului, reprezenta un monstru nebun, ucigaș, cu joben, chicotind peste nudul plutitor al unei femei cu membrele retezate. Cât și-ar fi dorit ca profesorul Kolb să fie de față.

— În orice caz, unii ar putea considera operele acestea atât de bizare drept violente și decadente.

Bărbatul izbucni într-un râs insinuant.

— În cazul acesta cunoscătorii trebuie să-i educe.

Berg nu făcu niciun comentariu, expresia feței lui rămânând afabilă.

Bărbatul îl invită să se așeze într-un scaun mare, din lemn de trandafir și piele neagră, care făcea parte dintr-un set de scaune asortate.

— Rolf Schoennacht.

Își bătu călcâiele în semn de prezentare.

— Presupun că afacerea asta neplăcută are legătură cu uciderea fostei croitorese a soției mele.

— Presupunerea e corectă.

Bărbatul rămase în picioare. Berg trebui să-și întindă gâtul ca să se uite la el în timp ce vorbea.

— Mi-e cunoscut numele dumneavoastră, dar nu știu de unde.

— Scriu adesea pentru Völkischer Beobachter.

— A, da. Völkischer Beobachter.

— Cunoașteți ziarul?

— Citesc de toate. Încerc să-mi păstrez mintea trează.

— O calitate deosebită, Inspektor.

În cele din urmă, Schoennacht se așeză în scaunul pereche, proptindu-și picioarele lungi pe o perniță din piele de zebră.

— Scrisul este doar o distracție. Nu-mi ia prea mult timp. Și tot ce scriu este cel puțin inteligibil, ceea ce nu se poate spune despre majoritatea porcăriilor care se publică în ziua de azi.

Clătină din cap.