Berg așteptă ca Rolf Schoennacht să plece. Acesta nu se grăbea, fiind mai mult decât iritat de îndrăzneala soției.

Până la urmă se ridică din scaunul din piele neagră cu brațe din lemn de trandafir și închise ușa în urma lui fără zgomot. Berg începu să vorbească, dar Julia îi făcu semn cu mâna să tacă.

— Ultima oară când am văzut-o pe Regina a fost cu o lună în urmă.

Femeia era harnică, cinstită și foarte bună. Surprinzător cât de mulți oameni leneși există în ziua de azi cu toate că se găsește greu de lucru. Dar Rolf a insistat să o dau afară. N-am fost prea încântată.

Începu să-și frângă mâinile.

— Aș fi făcut-o, dar aveam absolut nevoie de o rochie albastră. Și pur și simplu n-am găsit pe nimeni atât de talentat… nu printre femeile germane.

În privire i se citi dezgustul.

VP - 187

— Sunt din Paris și sunt mai pretențioasă decât doamnele bavareze. Știu că sunt cu mult mai tolerantă decât cei din jur. Nu-mi pasă în niciun fel de evrei. Nu mă deranjează atâta vreme cât lucrează bine și sunt cinstiți. Rolf este mai tranșant în opiniile sale despre evrei ca rasă inferioară. El nu dorește cu niciun preț să aibă de-a face cu ei chiar dacă asta ar însemna muncă de proastă calitate și mai scumpă.

Își lăsă mâinile să-i cadă în poală.

— Ceea ce urmează să vă spun trebuie să rămână între noi, Inspektor. Ne-am înțeles?

— Absolut.

Berg adăugă cu o nuanță de încurajare în glas.

— Vă rog, sunt de încredere.

Ea răspunse cu un zâmbet angelic.

— Inspektor, bărbații nu sunt niciodată de încredere.

Berg plecă ochii.

— Ce doreați să-mi spuneți, Madame Schoennacht?

— După cum am spus, chiar aveam nevoie de o rochie albastră. Le Comte Boucher urmează să organizeze o gală în castelul lui din Alpi și era absolut necesar să am o ținută impecabilă. Nu pentru mine, ci pentru Rolf. Contele este unul din cei mai importanți clienți ai săi.

Se simți din nou accentul francez, cuvântul „client” având o sonoritate puțin nazalizată.

— Nu puteam să mă prezint îmbrăcată ca o haimana… În noaptea crimei Regina trebuia să vină aici să-mi arate un model de rochie. Dar n-a venit și m-am înfuriat. Rolf era plecat și eu trebuia s-o strecor în casă.

Urmă o pauză.

— Doar că acum îmi dau seama de ce n-a venit.

Ochii i se umplură de lacrimi.

— E absolut îngrozitor.

— Deci nu ați văzut-o în noaptea aceea.

— Nu, nu am văzut-o.

Din nou, Julia începu să-și frângă mâinile.

— Și nu înțeleg de ce ea sau familia ei ar fi spus că-i datoram bani. Nu am comandat nimic. Dacă ea făcuse o rochie anticipând faptul că urma s-o cumpăr, nu e vina mea. Nu am de ce s-o plătesc. N-ar trebui să mă

hărțuiască, mai ales că am fost foarte generoasă cu Regina.

Ca să nu se lase influențat de fascinația pentru Freud a profesorului Kolb, Berg zise repede.

— Observ că vă frământați întruna mâinile, doamnă, ca și cum le-ați spăla. E ceva în neregulă?

VP - 188

— Da, e ceva foarte în neregulă! O femeie care lucra pentru mine a fost ucisă.

— Și asta vă supără?

Julia își coborî vocea și șopti.

— Regina purta o rochie de seară. Nu că eu aș fi comandat-o, dar femeia îmi cunoștea gusturile. Poate că venea să-mi arate o rochie terminată. Știa că

o voi strecura în casă.

— A, și credeți că ar fi fost posibil ca cineva s-o fi confundat cu dumneavoastră?

— Nu-mi place să mă gândesc la asta, dar poate ar trebui.

— Și cine v-ar dori răul?

— Soțul meu este un om care-și exprimă opiniile. Orașul e plin de subversivi, cosmopoliți, comuniști, evrei, țigani, homosexuali și dansatoare negrese desfrânate acoperite doar de evantaie. Cine știe ce vor acești perverși.

Halal franțuzoaică tolerantă. Berg și-ar fi dorit ca orașul să aibă atâta diversitate.

— Aici suntem în München, doamnă, nu în Berlin. Există mai multe Cămăși Brune decât perverși.

— E-adevărat, oftă Julia. Aș dori ca pur și simplu să plece.

Berg readuse conversația la subiect.

— Spuneți că soțul dumneavoastră era plecat în seara aceea?

— Era la unul din cluburi.

— La care?

Ea ridică din umeri.