Față în față, uitându-se drept în ochii albaștri, imperturbabili. Păr negru, fața lunguiață, mustața neagră tăiată scurt, ascunzând buza superioară
foarte subțire.
— Niciodată nu voi permite un atac asupra bravei poliții germane, i se adresă Hitler lui Berg. Niciodată!
— După cum nu ați permite niciodată un puci!
Hitler se încruntă, cu nările lărgite în semn de indignare.
VP - 138
— Voi permiteți doar fărădelegi!
Berg își dădu brusc seama că vorbește neclar.
Pe buzele lui Hitler apăru o umbră de zâmbet.
— Permit orice este necesar pentru a scăpa de dușmanii patriei. Caută să
nu te numeri printre ei.
— Vă consider responsabil de asta! i se adresă Berg pe un ton agresiv.
Scuipă sânge.
Buza de sus a lui Hitler tremura. Se întoarse spre unul din tineri și-i făcu semn.
Fără niciun avertisment, Berg se văzu înhățat de gulerul hainei și pus pe picioare. Înainte să aibă timp să reacționeze, un obiect dur îl lovi în falcă.
Capul începu să i se învârtă brusc, vederea i se împăienjeni. Stomacul i se răsuci și simți fierea revărsându-i-se pe gât. Când privirea i se limpezi din nou, văzu lumea din jur ca prin ceață.
Dar chiar și așa, cu vederea afectată, își putu da seama că ceea ce mai rămăsese din Anton Gross era o masă de carne sângerândă, imposibil de identificat. Unul din ochii evreului ieșise din orbită și se ținea doar de firul subțire al unui nerv. Nasul îi fusese strivit atât de tare încât fața îi era acum concavă.
A fost ultima imagine pe care a înregistrat-o Berg înainte să-și piardă
cunoștința.
DOUĂZECI ȘI DOI
Era când conștient, când inconștient, sub efectul medicamentelor; din fericire durerea era intermitentă. Avu nevoie de câteva zile până să-și revină, câteva zile până ce medicamentele își făcură efectul, câteva zile până
să-și dea seama că era într-o stare foarte proastă. Avea amețeli și senzația de nisip în gură, iar fiecare pulsație a inimii îi transmitea valuri de durere în falcă. Clipi de câteva ori, apoi încercă să înghită. Saliva nu se aduna ca să-i calmeze senzația de durere din gât și atunci înghițea în sec, cu tâmplele pulsând la fiecare tuse.
— Tata se trezește! țipă Monika. Tata se trezește!
— Sst! o certă Britta, apoi își îndulci glasul. Aici suntem la spital, scumpo.
— Poftim, tată.
Joachim duse o cârpă umedă la gura tatălui său, umezindu-i buzele și ștergându-l pe față cu dragoste filială. Cu mare efort, Berg se ridică pe coate.
Monika îi netezi cearșaful în timp ce Britta îi puse perne moi sub cap.
VP - 139
— Vrei puțină apă, Axel?
Berg voia, dar capul nu și-l putea mișca. Clipi din ochi pentru că asta era tot ce putea face, dar până și asta i se păru un efort herculean.
Avea perfuzie în braț, ceea ce însemna că se afla într-un spital. În timp ce-și întoarse încet capul, simți mușchii gâtului pocnindu-i.
Paturile de alături, precum și toate celelalte, erau ocupate. Deasupra lor, pe perete, erau atârnate crucifixuri; călugărițe în haine negre și infirmiere în uniforme albe, scrobite se învârteau în jur – ca niște piese de șah în mărime naturală. Pe măsură ce amețeala dispărea, începu să înregistreze sunetele din jur… bolboroseli… mormăieli… suspinele cuiva care plângea. Șoaptele se răspândeau în aer ca undele unui radio. Berg își scoase mâna de sub cearșaf și arătă spre paharul cu apă.
Britta îi duse paharul la gură.
— Bea încet.
Ca și cum ar fi putut face altfel. Simțind lichidul răcoros curgându-i pe gâtlejul uscat, Berg făcu semn că mai dorea.
Din nou Britta îi oferi paharul și de data aceasta bău cu lăcomie. Încerca să compenseze cele peste patruzeci de ore de respirat aer uscat și stătut.
— Încetișor, Axel, îi spuse Britta.
În câteva clipe bău toată apa din pahar.
— Bravo, îl auzi pe Müller spunând.
Georg era acolo?
