Volker se uită la ceasul din perete. Era aproape de patru după-amiaza.

— Ați sosit exact la timp.

— Dar ați început fără mine.

— Axel a sosit mai repede decât mă gândisem eu, spuse Volker.

— S-a însănătoșit în mod miraculos.

— Un miracol care întrece Giulgiul din Torino, spuse Berg sec.

I se adresă apoi lui Kolb:

— Ați găsit ceva interesant în legătură cu moartea acestei femei, Profesore?

Kolb izbucni în râs.

— Altfel aș fi aici?

— Tocmai ajunsesem la aria dumneavoastră de expertiză, interveni Messersmit. La rănile de la cap ale ultimei victime, Herr Profesor.

Kolb începu să se agite prin încăpere, bocănind tare cu bastonul.

Deoarece nu era mult spațiu de parcurs, se învârtea mai mult în cerc. Își ridică degetul spre Berg.

— Frau Gottlieb a fost lovită în ceafă. Dar… și ea avea urme în jurul gâtului. Frau Gottlieb a fost bătută și strangulată.

— Drăguț, spuse Berg. Mai întâi strangulată sau mai întâi lovită?

— O întrebare interesantă, declară Kolb. Am încercat să gândesc precum criminalul. Dacă aș fi fost în locul lui, aș fi început cu strangularea, hm?

Ochii profesorului se înviorară.

— E mai personal… ochi în ochi.

— De ce să fi făcut din omor o treabă personală? întrebă Messersmit.

— Ucigașii aceștia „repetitivi”, cum îi numesc eu, fac adesea din crimă o treabă personală. Dar să lăsăm asta pe altă dată. Să ne întoarcem la locul crimei.

— Într-adevăr, interveni Volker.

Kolb încuviință.

VP - 167

— Să presupunem că în timp ce era strangulată, victima s-a opus. Aceasta n-a fost fragilă ca o floare. Are două unghii rupte. Sub celelalte s-a găsit piele.

Și-a scos ghearele ca un tigru.

Berg spuse:

— Ar trebui să verificăm dacă soțul are urme de zgârieturi.

— Bună idee, Inspektor, avea bucăți de piele de pe fața și brațele cuiva.

Kolb își trecu degetele noduroase prin părul cărunt, ciufulit.

— Cred că la un moment dat a fost îndeajuns de puternică încât să scape.

Dar atunci, dacă eu aș fi ucigașul… dacă mă gândesc bine, n-aș vrea ca victima să scape. N-aș vrea să înceapă să țipe. Aș prinde-o bine de rochie.

Kolb gesticula.

— Apoi mi-aș lua bastonul…

— Ați găsit un baston? întrebă Berg.

— Nu, n-am găsit. Presupun că a existat un fel de baston deoarece urma de pe craniu provine de la un obiect rotund și dur. Desigur, și altceva ar fi putut lăsa așa o urmă. Dar ce ar fi putut lăsa o astfel de urmă și să fie și ușor de purtat?

Făcu semn cu degetul.

— Trebuie să fi fost un baston.

Berg încuviință. Un baston elegant se potrivea cu imaginea de aristocrat a ucigașului.

— Deoarece e pe cale să scape din strânsoarea mea, continuă Kolb, o apuc de haine. Apoi tot ce am de făcut este s-o pocnesc repede în ceafă…

Profesorul își ridică bastonul în aer imitând gestul.

— Apoi, după ce ea cade, o dau gata prin strangulare. Poala rochiei i-a fost sfâșiată pe la spate. Nu există nicio explicație mai bună.

Berg analiză spusele profesorului.

— Victima purta ciorapi?

— Ei bine, rafinamentul ei era doar de suprafață, răspunse Kolb. Pe sub dantela și mătasea rochiei, avea lenjerie practică din lână.

— Îi lipsește ceva?

— Din nou, bună întrebare, Inspektore. M-aș aștepta ca vreun obiect de îmbrăcăminte să lipsească.

Kolb se uită la Messersmit, apoi la Kalmer.

— Am găsit un singur pantof, răspunse Kalmer. De unde ai știut?

Berg se întoarse spre Kolb.

— După părerea dumneavoastră de expert, Herr Profesor, victima pare să