Joachim își privi tatăl.

— Dar în ultimul timp mă simt din ce în ce mai nemulțumit de munca mea. Cred că pentru că am crescut. Lucruri care te mulțumesc în copilărie nu mai sunt acceptabile când trăiești în lumea celor mari.

Berg nu știu ce să răspundă. Îl copleși tristețea. De ce s-o fi simțind băiețelul lui atât de împovărat? Poate pentru că el nu era un exemplu prea bun.

— Mănâncă-ți sandviciul, Joachim.

Băiatul strânse din umeri în timp ce închidea coperta caietului peste ultima sa creație. Scoase sandviciul din învelitoare și mușcă din el.

Prânzul dură zece minute. Tatăl și fiul mâncară în tăcere.

*

Mirosul fripturii sfârâind în cuptor, stropită cu bere, garnisită cu mere și varză; mireasma prânzului duminical. Dinspre calorifer abia se simțea puțin aer cald cu toate că țevile pocneau de parcă ar fi fost umplute cu lavă. Din fericire cuptorul de gătit făcea și el puțină căldură. Părul Brittei era presărat cu făina albă pe care o folosise ca să prepare desertul ei special de duminică

– prăjitură cu nuci și pere. Viața lui Berg începea să reintre în normal. Era căsătorit, avea copii, avea slujbă, era un bun cetățean german. Gândul la trupul ferm al lui Margot, la râsul ei răgușit, la feminitatea ei senzuală îi provoca din când în când plăcute furnicături, care însă dispăreau tot atât de repede pe cât apăruseră.

Dacă Volker o dorea, putea să și-o țină.

VP - 161

Totuși, era minunată.

Britta îi chemă la masă. Tocmai tăiase friptura când începu zgomotul –

poc, poc, poc, pietre care loveau în zid. Berg sări de pe scaun și se repezi la debara, de unde scoase pușca de vânătoare.

— Ajunge!

— Axel, nu te prosti! strigă Britta.

— Destul!

Berg deschise larg fereastra. Era Lothar. Micul delincvent era singur de data aceasta. Ca să vezi! Îndrăznea să se lege de Berg fără a avea alături obișnuita lui bandă de delincvenți. Berg trase încărcătorul și ținti între ochii derbedeului.

— Dacă miști, te omor!

— Axel, ți-ai ieșit din minți? țipă Britta.

— Tată, oprește-te, imploră Joachim agățându-i-se de braț. Te rog, oprește-te!

Strigăte de implorare venind de jos pătrunseră prin fereastra deschisă.

— Nu trage, nu trage, nu trage!

Rugămințile îi dădură timp lui Berg. Dar continuă să țină țeava îndreptată

spre fața băiatului. Își permitea să fie curajos. Pușca nu era încărcată.

— Ai la dispoziție un minut ca să te explici!

— Nu sunt Lothar, nu sunt Lothar.

Băiatul gâfâia, vorbind cu respirația tăiată. Ca și cum ar fi traversat orașul în fugă până acolo.

— Sunt fratele mai mic al lui Lothar, Friedrich.

— Nu-mi pasă cine ești, îi strigă Berg. Dacă miști, te împușc.

— Vă rog, nu mă împușcați.

Se simțeau lacrimi în vocea băiatului.

— N-am știut cum să intru în clădire. Am încercat poarta, dar e încuiată.

Nu este portar. Trebuia să vă atrag atenția cumva. Unchiul m-a trimis după

dumneavoastră. Dacă mă întorc fără dumneavoastră, mă bate.

— Unchiul?

Berg înghiți în sec.

— Vrei să spui Volker?

— Da, da, Unchiul Martin. Vrea să vă vadă imediat!

Berg continuă să țină pușca îndreptată spre fața lui Friedrich.

— De unde știu că nu minți? Și că imediat ce cobor în stradă, nu mă veți lua la bătaie, tu și fratele tău și toți prietenii voștri huligani?

Friedrich își aplecă fruntea.

— Lothar e mort.

Lui Berg începu să-i tremure mâna.

VP - 162

— Mort?

— S-a întâmplat săptămâna trecută. A fost călcat în picioare de un cal scăpat din frâu. A fost un accident teribil. Jur că-i adevărat.

Băiatul suspină.

— Vă rog nu trageți.

Berg coborî încet țeava puștii de la ochi.