— Volker mă urmărește?

Margot își umezi buzele și rămase tăcută. Instinctul de conservare al lui Berg reacționă. Cu o clipă mai înainte fusese gata s-o strângă de gât; își și imaginase mâinile lui puternice în jurul gâtului ei alb și delicat. Acum îi mângâie ușor brațul, încercând să-și controleze neliniștea. Începu să

vorbească cu glas liniștitor.

— Spune-mi, draga mea. Ce ți-a spus Kommissarul?

— O să afle dacă-ți spun.

Îl privi pe Berg cu ochi umezi.

— Mă ia la întrebări mereu.

— Despre mine?

Margot încuviință.

— Numai despre mine… sau și despre alții pe care-i servești?

Margot se aprinse de mânie.

— Nu înțelegi? El are bani. El are putere – putere pe care s-o folosească

împotriva ta și a mea.

Ochii lui Berg se îngustară.

— Ce întreabă despre mine?

— Cine îți sunt prietenii! Care-ți sunt simpatiile politice! Ce faci în timpul liber.

— Și ce-i răspunzi?

— Spun că nu prea discutăm. Asta-i adevărat, nu-i așa? Dar câte ceva tot trebuie să-i spun. Știe că petreci mai mult timp aici decât e nevoie pentru treaba aceea.

— Și ce-i spui?

— Îi spun adevărul.

Ea îi atinse din nou fața. De data aceasta Berg nu se dădu înapoi.

— Îi spun că ești un bărbat singur și misterios. Că vorbești puțin despre familie și nimic despre slujbă. Că habar nu am ce faci în timpul liber și ce prieteni ai.

Berg cercetă cu privirea cămăruța. Obloanele ferestrei erau lăsate. Se ridică și iscodi cu privirea printre șipci. Străzile erau pustii.

— Volker m-a trimis aici în noaptea asta. Mă întreb de ce.

— Ce vrei să spui?

— Am fost la mitingul naziștilor în seara asta. Eram furios pe Volker deoarece în loc să se dezică de Hitler, ticălosul a fost conciliant. Iar când i-am atras atenția asupra faptului, mi-a spus să plec să-i fac o vizită micuței mele VP - 157

târfe. Și a realizat astfel două lucruri deodată: mi-a dezvăluit că a fost cu tine și că știe unde mă aflu.

Izbucni într-un hohot de râs amar.

— De ce simt că-mi întinde o capcană? Că îndată ce voi ieși pe ușă afară

voi fi din nou atacat.

Margot înghiți în sec. Berg mai aruncă o privire afară printre șipcile obloanelor. De data aceasta îi observă pe trei dintre băieții lui Hitler, în uniformele lor idioate, hoinărind pe ulița întunecată.

— Sunt niște huligani acolo afară. Poate Volker încearcă să mă omoare.

— Asta-i absurd, Axel. Ești inspectorul lui cel mai bun. Tot timpul îmi spune asta. Îmi spune să te fac fericit.

— Probabil ca să mă inducă în eroare.

— În legătură cu ce?

Răspunsul era evident. Berg se întoarse de la fereastră.

— Să mă inducă în eroare… deoarece… poate că… el e ucigașul!

— Despre ce vorbești?

— Vorbește engleza, s-ar putea să vorbească și rusa. Este cu siguranță

manierat. E înalt. El le-a ucis pe cele două femei. Și știe că sunt aproape de a elucida cazul. Așa că-l trimite pe nepotul lui să facă treaba murdară pentru el.

Se rezemă de perete cu spatele încovoiat de durere.

— Mein Gott, cum de-am putut fi așa prost!

— Axel, dacă Volker ar fi vrut să mori, acum ai fi mort!

— Am fost aproape omorât în bătaie, Margot. Volker caută acum să-și sfârșească treaba.

O privi cu disperare în ochi.

— Există vreo altă ieșire din maghernița asta, în afară de ușa din față?

— Există o ieșire de incendiu…

— Probabil că și-a postat băieții și acolo.

— Axel, vorbești prostii.

Berg o privi în ochi.