— Ar putea foarte bine fi el. Dacă-mi dați desenul, îl pun în ziar.
— Nu e cazul, îi răspunse Berg. Sunteți englez, domnule, dar nu tocmai.
— Aveți ureche bună, răspunse Green. Sunt american. Născut și crescut în Boston. Mi-am făcut studiile la Oxford și acolo am rămas. Ce doriți de la Lord Robert? Oh, am uitat, sunteți de la poliție. Dumneavoastră puneți întrebări.
Buzele lui Berg schițară un rânjet.
— Văd că înțelegeți cum merg lucrurile în Germania. Vorbiți-ne despre Lord Robert.
— De ce-aș face-o? întrebă Green.
— Deoarece altfel aș putea să vă arestez, îi răspunse Berg.
— Pe ce bază? întrebă Green.
— N-are a face, răspunse Berg. Și asta ține tot de cum merg lucrurile pe aici.
Mai încercă o cheie și de data aceasta efortul lui fu încununat de succes.
Deschise ușa și răsuci comutatorul, privind cu nedumerire la o cameră
impecabil aranjată, fără urmă de obiecte personale. Berg înjură printre dinți.
Cu nespus de multă îndrăzneală, Green intră pe ușă, scărpinându-și capul chel.
— V-am spus.
Berg li se adresă colegilor lui.
— Nu pare prea promițător, dar să căutăm totuși prin sertare.
Green se fâțâia prin camera goală cu mâinile în buzunare.
— Deci ce crede poliția realmente despre Herr Hitler?
— Sunteți amabil să ieșiți și să ne lăsați să ne facem treaba? îi ceru Müller.
— Nu-i nimic de făcut, trânti Storf ușa de la dulap. Nu e nimic aici.
— V-am spus că a plecat cu toate bagajele.
— A spus unde pleacă? îl întrebă Berg pe Green.
— Mie nu, dar de ce-ar fi făcut-o? Nu ne prea cunoșteam.
Müller i se adresă:
VP - 130
— Atunci spuneți-ne ce știți despre Lord Robert Schick.
— Schick?
Green se încruntă.
— Mie mi-a spus că se numește Robert Hurlbutt.
Berg se uită sub pat, apoi se ridică.
— Recepționerul știe de numele Robert Schick. Se pare că omul are mai multe identități.
Americanul zâmbi.
— Robert era un misterios.
— Cum așa? întrebă Berg.
Green se gândi o clipă înainte de a răspunde.
— Vorbea o engleză acceptabilă, dar nu engleza literară. Asta nu-i surprinzător. Mulți englezi ai căror tați lucrează în corpul diplomatic sunt crescuți și educați în alte țări, deci engleza lor nu e la fel de corectă ca a celor crescuți în țară. Dar accentul lui mă intriga. Dacă tatăl tău e englez și vorbește cu tine în engleză, n-ar trebui să ai accentul cuiva de pe continent.
— Ce era? întrebă Müller.
— Poate german, poate rus. Poate corcitură.
— Germană cum vorbea?
— Pentru urechea mea de străin, fluent și frumos. Vorbea foarte poetic și folosea multe cuvinte lungi. Și asta m-a făcut suspicios. Pe cine voia să
