— Margot… dacă vin aici… înăuntru?

— Dar ușa e încuiată…

— Nu crezi că trei vlăjgani o pot dărâma dintr-o izbitură?

Margot lăsă cuvintele să-i scape:

— Există o trapă sub pat. Fetele o folosesc în caz de razii.

— Arată-mi-o!

Șuieratul unei sirene de poliție le întrerupse conversația. Berg auzi zgomot de pași pe trotuar. Margot se ridică și se uită pe fereastră.

— Poliția îi urmărește pe huligani pe stradă. Vino să vezi cu ochii tăi.

VP - 158

Berg iscodi cu privirea printre șipcile de la obloane. În lumina slabă a lampadarelor observă doi bărbați în uniformă alergând după tinerii adepți ai lui Hitler.

— N-am destule griji fără să mă sperii și tu? îl certă Margot. Volker are multe defecte, dar nu e tâmpit. De ce să-l ucidă pe omul lui de bază? Bătaia ți-a afectat creierul. Ai nevoie de niște zile de odihnă.

Volker îi spusese același lucru. Or fi fiind cei doi în cârdășie? Era o tâmpenie să fie așa agitat, dar ceva era putred.

Ce-i spusese Volker despre Margot în seara asta? Ceva cum că nu mai e binevenită în oraș. Voia oare Volker să-l avertizeze că relația lui cu evreica îl expunea pericolelor sau încerca Kommissarul să scape de el ca s-o păstreze doar pentru sine?

Iar comentariul lui despre șterpelit… Aflase Volker că furaseră bani din cutia cu valori a Marlenei Druer? Știa Kommissarul tocmai fiindcă el o ucisese? Totuși, Volker nu arăta deloc ca bărbatul din schița de portret. Dar ce dovedea asta? Ulrich avea dreptate: portretul putea fi al oricui.

Berg își simțea corpul sfâșiat de durere. Avea nevoie de timp. Nu-i făcea plăcere să admită, dar Volker avea dreptate. Margot avea dreptate. Britta avea dreptate.

Avea nevoie de o vacanță.

DOUĂZECI ȘI CINCI

Brittei îi plăcuseră întotdeauna munții, fie că schia pe pante, mergea cu bicicleta prin cătunele pitorești, explora vechile castele sau hoinărea pe potecile abrupte în aerul proaspăt. Zâmbi imediat ce se dădu jos din tren pe peronul din Garmisch și se uită în sus, către maiestuoasele creste de granit care se înălțau până la cerul de cristal. Primăvara așternuse o mantie de verdeață peste coline, brazii își înălțau vârfurile spre cer, copacii în floare împrăștiau miresme, brândușele și narcisele își scoteau capetele de sub peticele de zăpadă.

În timp ce sorbea din cidrul fierbinte și foarte aromat, Berg încercă să-și domolească neliniștea, privindu-și familia care schia la Zugspitze. Încercase să nu se mai gândească la muncă în timp ce hoinărise prin minunatele păduri la braț cu fiul său. Traversaseră cărări ascunse și poteci secrete și se plimbaseră prin străvechiul oraș roman Partenkirchen. Stăteau la o pensiune micuță de la marginea orașului. Dimineața se serveau chifle proaspete cu unt, șuncă și cașcaval, cozonac cu mac, precum și cafea sau ceai VP - 159

fierbinte. La cină era friptură de porc felii cu găluște sau cârnați de casă cu varză murată. Noaptea dormeau în plăpumi de puf, pe perne de puf, iar visele erau adesea tot atât de plăcute ca și aerul pe care-l respirau. Dulci reverii… cu excepția coșmarului.

Coșmarul solitar.

Întunecat și amenințător… Berg urmărit de umbre și spectre, fără formă, infinite. Exista o singură cale: un drum nesfârșit, fără ieșire. N-avea altă

posibilitate decât să meargă tot înainte, să alerge până ce căzu răpus de înțepăturile din plămâni și crampele din stomac. În timp ce se prăbușea, se trezi brusc, cu răsuflarea tăiată și cu fața acoperită de sudoare în ciuda aerului rece de munte care pătrundea pe la geam. Britta îl întrebă ce s-a întâmplat, dar Berg nu-i putu răspunde. În cele din urmă o convinse pe soția lui să-și continue somnul, dar el rămase treaz, cu un sentiment de neîncredere.

Totuși, în ciuda mâniei lui împotriva lui Volker, a lui Margot, a lui Hitler și a întregului oraș München, în ciuda suspiciunilor și a neliniștilor, Berg își dădea seama că vacanța aceasta îi făcea într-adevăr bine. Era un liant necesar pentru căsnicia lui în pericol de a se destrăma și un adevărat balsam pentru copiii lui neliniștiți, care se uitau adesea la el derutați și cu oarecare teamă. În timpul călătoriei spre casă, Britta și Monika adormiseră, datorită

zgomotului făcut de roți pe șinele de metal. Joachim rămase treaz, ocupat cu caietul lui de desen. Mâna i se mișca repede și precis chiar și atunci când trenul lua vreo curbă. Berg se aplecă să privească ultima creație a fiului său, care reproducea cu linii rapide, groase, de cărbune, peisajul văzut pe fereastra vagonului.

Berg scoase un sandvici cu carne de porc și ceapă pe pâine de secară unsă

cu unt. Îi oferi jumătate fiului său, dar Joachim refuză cu o mișcare din cap.

— Nu mi-e foame.

Îi arătă degetele înnegrite.

— Trebuie să mă spăl mai întâi pe mâini.

— Prostii.

Berg înfășură jumătate din sandvici în hârtie.

— Ai nevoie de hrană ca să-ți dezvolți mușchii. Trebuie să mănânci.

Ascultător, Joachim luă sandviciul.

— Am să-l mănânc când termin.

— Interesantă declarație, spuse Berg. Cum știi când ești gata?

Ochii lui Joachim se îndreptară încet către chipul tatălui său.

— Tu de unde știi când ești gata?

Berg își pipăi bărbia. Umflătura dăduse înapoi.

VP - 160

— Consider că sunt gata atunci când nu mai am nimic de adăugat. Poate că lucrarea nu e cum aș dori. Dar nu folosește la nimic să mai adaug ceva.

Așa că mă dau bătut în fața imperfecțiunii mele, îmi blestem incapacitatea de a transmite penelului ce am în cap și spun: Renunț.

Joachim încuviință.

— Asta-i partea frustrantă, adăugă Berg. Să văd totul așa de clar în mintea mea și să nu am talentul de a-l așterne pe pânză.

Joachim încuviință din nou. Continua să deseneze chiar și în timp ce vorbeau. Berg se întrebă ce era în mintea fiului său – un băiat frumos în pragul adolescenței. Ar fi putut cu adevărat face victime printre femei, dar avea un caracter prea frumos ca să sfărâme inimi.

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, fiule. Cum știi când ai terminat?

Joachim își încreți fruntea în timp ce își frecă degetul mare de cărbune, trasând arbori și munți ca să creeze iluzia de mișcare.

— Înainte știam că desenul e gata fiindcă mă simțeam fericit.

— Ca în cazul tabloului cu flori din camera mare.

— Întocmai.