— Poate că cele două crime nu au legătură între ele, adăugă Storf.
— Asta-i o altă părere.
Berg înălță scrisoarea.
— În orice caz, dacă acest Robert se dovedește a fi Robert Schick, avem de-a face cu mai mult decât o coincidență.
Aruncă o privire la scrisoare.
VP - 127
— Nu este semnată cu numele întreg, dar pe verso se află o adresă care nu e prea departe de aici.
Berg își verifică ceasul. Era șase și jumătate.
— Ce-ar fi să-i facem o vizită?
— A fost o zi lungă, spuse Müller. Mă îndoiesc că e acasă. Poate c-ar fi mai bine să așteptăm până mâine dimineață.
— Și să-l lăsăm să ne scape printre degete?
Berg se încruntă.
— Nu vreau să risc. Dacă nu vrei să mă însoțești, mă duc singur.
Storf dădu din umeri.
— Merg eu cu tine, Axel.
— Nu-mi dați nicio șansă, nu?
Müller își dădu ochii peste cap.
— Ce facem cu obiectele ei personale?
Berg se uită prin cameră. Găsi sub pat o valiză de piele, o deschise și o goli.
— Pune totul aici.
— Inclusiv cutia cu banii? întrebă Müller. N-o să li se pară ciudat colegilor noștri că încuietoarea e spartă, dar că se mai află bani gheață înăuntru?
— O să le spunem adevărul, spuse Axel. Că am spart noi încuietoarea.
Faptul că se mai află bani înăuntru e dovada cinstei noastre.
Se uită la colegii lui.
— Ce s-a petrecut între acești pereți rămâne între noi, de acord?
Müller îi răspunse:
— De acord.
— Ulrich? întrebă Berg.
— Bineînțeles, răspunse Storf.
— Atunci de ce te strâmbi? îl întrebă Müller.
— Unde să ascund atâta bănet?
— Nu-l ascunzi, îl cheltui.
Expresia lui Müller deveni răutăcioasă.
— De-aia există târfe.
DOUĂZECI
Omulețul blocă ușa; mustața lui aspră tremură de furie când polițiștii intrară.
VP - 128
— Vă spun că Herr Schick nu se află în cameră! Și nu voi permite unor străini să cotrobăiască prin lucrurile lui personale…
— Nu suntem niște străini, suntem poliția! îl liniști Storf.
Recepționerul nu era un specimen bine făcut. Scund și îndesat, mai mult grăsime decât mușchi. Berg ar fi putut să-l dea la o parte cu o simplă
