— Ce ți s-a întâmplat?

Berg trânti ușa după el.

— Văd că nu te deranjezi să citești ziarele.

Se uită la patul desfăcut, cuprins de mânie. Începu să umble prin cameră –

încet, cu pași mărunți, înainte și înapoi.

— De ce-aș face-o?

Margot se uită cum șchiopăta.

— Știrile sunt așa de deprimante. Ce s-a întâmplat, Axel?

— Ești străină în orașul acesta, spuse Berg cu asprime. Ar trebui să te ții la curent cu evenimentele.

— Știu cine sunt și știu ce crezi despre mine.

— Nu ce cred eu despre tine, spuse Berg în șoaptă. Eu nu reprezint orașul.

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, Axel, replică Margot. Cine te-a bătut?

El se răsuci spre ea și o prinse de bărbie.

— Eu ar trebui să întreb asta. Să te întreb ce s-a întâmplat cu tine. Cum te-ai ales cu zgârieturile de pe față?

O împinse.

VP - 155

— Te tratez ca pe o regină, iar tu așa mă răsplătești? Regulându-te cu alți bărbați care te snopesc ca pe un sac de box?

Lacrimile începură să curgă din ochii ei, lăsând urme pe machiajul proaspăt.

— Și cum crezi că mă pot întreține cu fleacurile pe care mi le dai tu?

Trebuie să-mi las familia să moară de foame pentru că fabrica nu plătește bine? Merit să fiu condamnată pentru că bărbații germani au poftă de tinere subțirele?

— Ar fi trebuit să-mi ceri mie întâi! îi răspunse Berg încruntat.

Glasul lui Margot se frânse.

— Și să iei de la nevastă și copii ca să plătești o evreică?

Clătină din cap.

— Nu cred, Axel.

Berg se simți din nou sfios și umil.

— De cât ai nevoie?

— De mai mult decât își poate permite un angajat cu familie. Familia mea a fost decimată fie de pogromurile din Rusia, fie de foamete. Nevoia mea de bani e infinită. Dar nu sunt eu cea care se plânge.

Îi atinse fața.

— Ce ți s-a întâmplat?

El se trase înapoi, dar nu-i putu înfrunta privirea acuzatoare. Răspunse încet.

— A fost o răzmeriță în oraș acum două zile.

— Am auzit.

— Atunci poate că ai auzit că un polițist a fost bătut așa de rău că a fost transportat la spital.

— Tu ai fost acela? Despre tine era vorba?

Margot era consternată.

— Volker te-a trimis pe tine în tranșee?

— Volker m-a trimis să-l ridic pe evreu. Băieții lui Hitler au făcut restul.

— Ticălosul! zise Margot cu jumătate de gură. Nu m-ar surprinde să fi trimis el băieții pe urmele tale.

Berg se răsuci și o privi cu uimire.

— Ce-ai spus?

Margot își feri privirea.

— Nimic.

Berg se așeză încet pe pat. Mirosea a sudoare și a sex. Ardea de gelozie, dar spusele ei îi înlăturaseră mânia.

— Margot… ce-ai vrut să spui adineauri?

Ea se așeză alături de el.

VP - 156

— Că Volker e un ticălos. Sunt sigură că o știai deja.

— De ce spui că i-a trimis pe băieți pe urmele mele?

— Nu știu dacă a făcut-o…