Timp de câteva minute, cei trei bărbați lucrară în tăcere. După ce sortară
hârtiile Berg începu să caute prin sertare. Într-unul din ele găsi o cutie metalică încuiată. Storf se uită la ea cu interes.
— Bani?
Berg scutură cutia.
— Probabil.
VP - 124
Scoase cuțitul din gheată și forță încuietoarea. Era de proastă calitate și se deschise fără prea mare efort. Înăuntru se afla o legătură de scrisori și un teanc gros de mărci noi.
— Herrjemine! Femeia asta ar fi putut susține mult mai mult decât o mână de proletari!
— Câți sunt? întrebă Müller nerăbdător.
Berg răsufla greu în timp ce număra bancnotele.
— Aproape cinci sute de mărci noi. Rezultă clar că nimeni nu a mai fost în cameră de la dispariția ei.
— Pentru ce erau acești bani?
— Numai Dumnezeu știe.
Urmă un moment de tăcere. Fără să spună o vorbă, Berg numără câte o sută cincizeci de mărci pe care le puseră fiecare în buzunar.
— Ce faci cu restul? întrebă Müller.
— Va fi înregistrat alături de celelalte efecte aparținând Marlenei Druer.
— De ce lași așa de mult, Axel? Pare mai verosimil să fi călătorit cu toți banii, nu?
— Corect, spuse Storf. De ce să nu fi luat suma asta mare cu ea?
— Pentru că-i era teamă de hoți, spuse Müller. E prea riscant să iei atâția bani la tine în vremurile astea tulburi.
Storf continuă:
— Dar să-i lase aici, în maghernița asta?
Müller îi răspunse:
— Nimănui nu i-ar fi trecut prin minte că avea atâția bani gheață. Și probabil nimeni în afară de familia Schulweiss nu știe că stătea aici.
— Mai bine ne-am întreba ce avea de gând să facă cu banii.
Berg desfăcu legătura de scrisori.
— Haideți să aflăm câte ceva despre viața ei personală.
— Și restul banilor, Axel? insistă Müller.
Berg îi răspunse:
— Avea la ea averea asta cu un anumit scop. Dacă aflăm scopul, dar nu lăsăm niciun ban, vom deveni suspecți. Am avut noroc. Hai să nu ne jucăm cu soarta.
După câteva minute de frunzărit prin corespondența Marlenei Druer, Storf își ridică privirea.
— Norocul este de partea noastră. L-am găsit pe sovieticul din Schwabing.
Îi întinse lui Berg o scrisoare.
Scumpa mea doamnă,
VP - 125
Număr zilele până la sosirea dumitale, frumoasa și eleganta mea doamnă. Ce norocos am fost să pot face cunoștință cu dumneata și chiar mai mult decât atât. Nu există nicio cale prin care eu, un om sărăcit de capriciile sorții și de vitregia urii, să pot răsplăti toată
bunătatea, generozitatea și sprijinul dumitale. Voi face tot ce îmi va sta în putință să mă asigur că bunătatea dumitale nu este în van și că
Münchenul va fi curând eliberat din mâinile dezgustătorilor și meschinilor burghezi care se lăfăie pe seama bunilor cetățeni germani.
Fie ca zilele pe care le vom petrece împreună să fie pline de emoții și evenimente, și de relațiile personale la care visăm. Până la întâlnirea noastră, permiteți-mi să rămân pentru totdeauna în inima dumneavoastră. Vă rămân profund îndatorat.
Cu sinceră afecțiune, profundă gratitudine și, îndrăznesc să spun, iubire,
Robert
