— De ce crezi asta?

Știa că, dacă voia să o convingă, n-avea încotro decât să-i povestească

ceea ce văzuse în curtea spitalului.

— Am avut un vis tare ciudat. A fost… o viziune sau ceva asemănător.

Primul lucru de care îmi amintesc e castelul roz al fetelor. M-am apropiat de el, l-am cercetat cu atenție până când am descoperit că în spate exista o potecă. Cred că fiica mea Cindy era cu mine. Apoi a plecat. Am urmat cărarea aceea din spatele casei de lângă lac pentru nu știu cât timp. Dar important e ce simțeam în timp ce mergeam, era ca și cum aș fi știut cu certitudine că ce aveam să descopăr la capătul drumului era o revelație. Cheia problemei.

Laura își deschisese agenda și lua notițe rapid.

— Și atunci am descoperit un cadavru. Era un student de la UMass; purta jacheta cu însemnele universității și o șapcă. Sub trupul băiatului se vedea o băltoacă de sânge. N-am reușit să-i văd chipul.

— Când ai visat asta?

— Ieri.

Doar nu era să-i spună Laurei că ceea ce-i povestea i se întâmplase treaz fiind, cu Mike și Espósito urmărindu-l de pe terenul de baschet. Dacă mai nutrea vreo fărâmă de speranță să iasă de-acolo, doar nu era atât de fraier să

spună că descoperise cadavrul urmărind un oposum imaginar.

— Ce altceva s-a mai întâmplat?

— Nimic, asta a fost tot. Nu știu ce reprezintă castelul roz sau băiatul mort, e clar că îmi scapă ceva. Dar sunt sigur că acea potecă din spatele casei de lângă lac ascunde răspunsuri importante. A fost o senzație atât de puternică, încât n-am putut să mă gândesc la altceva.

— Ted, tu știi că uneori visele au această particularitate. Deși visele par uneori atât de reale, când ne trezim ne dăm seama că nu sunt.

VP - 187

— Știu. Dar acum a fost diferit. A fost ca și cum… o parte din mine ar vorbi și mi-ar da răspunsul pe care îl caut.

Ted știa că exagerează. Dar trebuia să fie convingător. Văzând expresia de pe chipul Laurei, știu că ce-i povestise reușise măcar să-i stârnească

curiozitatea.

Laura continua să-și ia notițe.

— Ceea ce ai văzut pe cărare te duce cu gândul oarecum la perioada studenției?

— Nu neapărat. Mă refer la faptul că jacheta și șapca erau acolo cu un scop, și sincer, perioada studenției e mult prea vagă, îmi amintesc cu claritate unele lucruri, de exemplu profesorii, jocurile de poker, joburile pe care le-am avut, amănunte de felul ăsta. De alte lucruri nu-mi pot aminti.

Presupun că tot ce are legătură cu Ly… cu Justin. Dacă el era colegul meu de cameră și ne-am împrietenit în acea perioadă, presupun că e logic faptul că

nu-mi pot aminti multe lucruri pe care le-am trăit alături de el…

Laura încuviința.

— Ei bine, Laura? Ce zici de posibilitatea de a vizita casa de lângă lac?

Doctorița negă ușor din cap. În ochii ei se putea zări o urmă de tristețe.

— Nu e momentul, Ted. Îmi pare rău; însă nu scot din discuție posibilitatea de a întreprinde o mică ieșire terapeutică. O facem de obicei când credem de cuviință.

Ted se ridică. Nu mai avea cătușe, nici la mâini, nici la picioare. Însă

McManus nu-l scăpa din ochi din camera alăturată.

— Laura, înțeleg ce-mi spui și am încredere în tine. Ceea ce-ți cer e să te mai gândești la chestiunea asta. Dacă poteca aceea nu există sau nu conduce la niciun rezultat, nu pierdem nimic.

Ted părea un elev care ieșise în fața clasei ca să spună pe dinafară lecția.

Laura îl privea pe deasupra ochelarilor de citit.

— Îți promit că mă voi gândi. Totuși, permite-mi să-ți spun că decizia nu-mi aparține. Eu nu sunt directoarea acestui pavilion.

Ted se așeză.

— Înțeleg. Pentru mine e suficient să știu că o să te gândești la asta.

— Așa va fi. Îți promit.

33.

Marcus n-o mai văzuse pe Laura de când luaseră prânzul acela rapid la cafeneaua spitalului, iar de-atunci nu reușea să-și ia gândul de la ea nicio VP - 188

clipă. Când ea îl sunase la birou și-i spusese că vrea să vorbească cu el despre cazul lui Ted McKay, Marcus acceptă să se întâlnească și luă o hotărâre: avea să-i spună imediat tot ce simțea. Era sătul să tot inventeze scuze. Ted McKay putea să aștepte. Lumea întreagă putea să aștepte.

Laura îl găsi așezat pe un fotoliu lângă fereastră.

— Pot să intru?

— Sigur.

Laura se așeză pe celălalt fotoliu. Stăteau la nouăzeci de grade unul față

de altul. El se uită pe geam; căuta cuvintele potrivite. Nu, de fapt își făcea curaj.

— Te simți bine, Marcus?

— Sincer?! Nu sunt chiar bine. Sunt…

Ea se aplecă puțin, rugându-l să continue. Marcus reformulă fraza în minte. Luă o gură de aer.

— Nu-mi pot lua gândul de la tine, spuse în sfârșit.

Ea zâmbi pe jumătate satisfăcută, pe jumătate înduioșată.

— Data trecută când am fost la tine acasă… îmi doream atât de mult să te sărut!