Roșul e culoarea mea preferată.

Ce căuta cuțitul ăla acolo? Se uită la Mike și la Espósito, ca și cum ar fi putut să-i dea vreun răspuns de la distanță. Nu doar că n-o făcură, ba mai mult, păreau încremeniți în postura de mai devreme. Ted se gândi să ridice mâna ca să le facă semn, însă nici nu se deranjă. În plus în acel moment auzi iarba foșnind la câțiva metri distanță, și de data asta chiar oposumul cu mersul lui dezordonat se mișca. Nu părea să-i pese de ceva anume, amușina ici și colo. Nu părea să acorde interes vreunui lucru, se uita în stânga și-n dreapta, ridicând din când în când capul. Ted îl urmări, fără să-și dea prea bine seama că strângea cuțitul acela în mână ca un braconier.

Se aventură în lăstărișul din curtea spitalului Lavender, total necunoscut lui, și în scurt timp nu-și mai putu vedea colegii. Mergea pe o potecă străjuită

de copaci. Oposumul mergea în față, ghidându-l.

Înainte de a ajunge la destinație, oposumul se opri și-l privi cu zâmbetul pe care acel animal îngrozitor putea să-l aibă. Coada șerpuia în spatele corpului dolofan. După câțiva metri, Ted pricepu motivul. În luminiș dădu peste un băiat mort. Ted știa că era mort. Stătea întins cu fața în jos, cu brațele întinse de-o parte și de alta, și purta haina și șapca cu însemnele universității din Massachusetts. Ted le recunoscuse, pentru că le folosise în nenumărate rânduri, la fel ca și colegii săi de la facultate. Nu putea vedea chipul băiatului și, la drept vorbind, nici nu știa dacă avea chef s-o facă.

Atunci își aminti de cuțitul pe care îl ținea în mână și privi cadavrul cu mai multă atenție. Văzu o parte din tăietura de la gât și sângele care mânjea iarba și întuneca pământul.

Cine ești?

Începu să dea târcoale trupului neînsuflețit.

Trebuia să-l miște… să-i vadă chipul.

— Ted… spuse o voce din spate.

Se întoarse.

Era McManus. În spatele lui se aflau Mike și Espósito. Toți trei păreau îngrijorați. Ted se întoarse pentru a confirma ceea ce deja știa: că în luminiș

nu se găsea niciun băiat mort de la universitatea din Massachusetts, și cu atât mai puțin un oposum zâmbitor. Își ridică mâinile în semn că se predă.

Dar unde dispăruse cuțitul pe care îl găsise mai devreme?

Se întoarseră în liniște.

VP - 185

— Ai reușit să-l vezi pe oposum? întrebă Mike.

Ted abia dacă încuviință din cap.

— Dar nu sunt foarte sigur că am văzut exact ce se afla în spatele cortinei, Mike. Ca să fiu sincer, habar n-am ce-am văzut.

Imaginea băiatului mort îi rămăsese întipărită în minte. Cine era oare?

32.

Se aflau de o jumătate de oră în sala de evaluare a spitalului Lavender Memorial. Laura descrise pe scurt vizita făcută Ninei, secretara lui Lynch.

Totuși, păstră pentru sine noua informație obținută de la femeie.

— Poliția n-a interogat-o niciodată, dar ea era acolo cu tine, Ted, înainte să intri în biroul lui Lynch.

Ted se gândea la altceva. Vizita familiei și experiența ciudată din curte îl năuciseră complet.

— Are asta vreo importanță?

— Nu ți-am spus încă tot. Dar, înainte de asta, lasă-mă să-ți spun că da, are importanță, deoarece confirmă faptul că flecare ciclu are o bază reală, iar asta ne poate ajuta să reconstruim ce ți s-a întâmplat în ultimele zile.

— Dacă asta e adevărat, atunci de ce m-aș fi dus eu la un tip ca Blaine?

— Tocmai despre asta voiam să-ți vorbesc. Când Nina se pregătea să

plece de la biroul lui Lynch, a auzit cum tu îi reproșai acestuia faptul că te urmărise până acasă la Blaine.

Fraza reuși să-i capteze atenția lui Ted. O repetă pronunțând rar.

— Nu înțeleg ce legătură aș fi putut să am eu cu tipul ăla.

— Acum știm că el și cu tine vă cunoșteați. E posibil ca această legătură

dintre voi să fi fost total necunoscută altora, nici măcar lui Holly. Când ai aflat că Lynch te-a urmărit până acolo, te-ai înfuriat pe el.

Laura își luă un aer misterios. Din când în când, îi arunca priviri tăioase sau cel puțin asta credea Ted.

— O clipă, Laura! La ce te referi când spui o legătură?

— La nimic deosebit, să nu ne grăbim. Dar cred că e important să aflăm.

Ted, ai pățit ceva?

El lăsă capul în jos.

— Da, vreau să-ți cer o favoare. De când le-am văzut pe fete…

— Da?

Ted părea dărâmat. Când se gândea la Cindy și Nadine își amintea promisiunea pe care le-o făcuse înainte de a pleca.

VP - 186

— Ted, poți să-mi spui orice. Vreau să-mi vorbești despre ce ai simțit când le-ai văzut pe fete și pe Holly, și despre asta trebuie să vorbim aici.

O spuse fără ocolișuri:

— Trebuie să ies de-aici, Laura. O zi sau două, trebuie să merg la casa de lângă lac, să-mi văd lucrurile, să fiu acolo. Nu mă pot conecta la o realitate pe care nu mi-o amintesc… și m-ar ajuta mult dacă aș merge acolo; nu mă

înțelege greșit, dar a sosit momentul să mă apropii de locul în care a început totul.

— Ted, nu știu dacă acum e momentul potrivit. Facem progrese importante.

— Știu, și îți mulțumesc foarte mult. Datorită ție am putut să-mi văd fiicele. Dar trebuie să-mi amintesc în continuare, și sunt sigur că

răspunsurile se află la casa de lângă lac.