— Nu știu dacă să te cred.

Laura zâmbi.

— Și nu uita ce-ai de făcut de îndată ce-o să deschizi ușa.

— N-o să uit.

VP - 191

PARTEA A PATRA

1.

1993

UMass era un centru universitar care avea înscriși peste douăzeci de mii de studenți în anul 1993. Mulți dintre ei se cazau într-unul dintre cele cincizeci de cămine universitare cu camere duble, repartizate în urma unui proces care chipurile ținea cont de preferințele fiecărui student. Pentru asta, era necesar să completeze formularul de înscriere care demara un proces de selecție infailibil. Se lăudau cu asta în toate textele publicitare!

Când Ted McKay și-a cunoscut colegul de cameră, primul lucru care i-a trecut totuși prin cap a fost că cei de la biroul de repartizare a camerelor habar n-aveau să-și facă treaba. Căci altminteri nu se explică cum cineva și-ar fi putut închipui că el și cu Justin Lynch s-ar fi putut împrieteni. Era suficient să-i vezi ca să-ți dai seama că nu erau pe aceeași lungime de undă.

Un criteriu de selecție în favoarea celor de la biroul de repartiții: atât Ted, cât și Lynch beneficiau de o bursă și un credit care îi obliga să aibă note mult mai mari decât restul colegilor și prin urmare trebuiau să se cazeze la unul dintre cele trei cămine destinate studenților cu aceeași condiție ca a lor –

căminul lor era Shepherd House, cunoscut și sub numele de Blocul, din motive obiective pentru oricine avea un minim criteriu arhitectural. Astfel că, precara situație materială a fost cea care i-a adus pe cei doi împreună în camera 503 a Blocului… Sărăcia, marele semn de egalitate. Singurul lucru pe care păreau să-l aibă în comun era Nirvana. Mai exista oare cineva în 1993

care să nu asculte Nirvana?

Justin Lynch era un tânăr de o frumusețe senzațională, înalt și bine legat, cu ochi mari, albaștri și figură colțuroasă. Părul lui – observă Ted în primele zile ale acelei tensionate conviețuiri – părea aranjat perfect în orice moment, și nu pentru că Justin l-ar fi tuns sârguincios de fiecare dată, ci pentru că pe măsură ce creștea părea să ia o nouă formă, de parcă ar fi avut o viață

proprie. Prezența lui Lynch în campus n-a trecut mult timp neobservată.

Studente de toate vârstele făceau ce făceau ca să intre la Shepherd House și să dea târcoale camerei 503 ori sălii mari de la etajul cinci. Unele dintre ele îl abordau pe Ted și-i cereau tot felul de chestii privitoare la colegul său de VP - 192

cameră. Cele mai puțin curajoase cereau informații, dacă avea sau nu o iubită; altele erau directe și îndrăznețe și se ofereau să intre în camera băieților ca să tranșeze lucrurile.

Tocmai faima de Donjuan îl deranja cel mai mult pe Ted, căruia relațiile cu sexul opus nu-i erau deloc la îndemână. Totuși, nu-l invidia pe noul coleg de cameră – sau poate doar puțin –, dar mai era ceva, mult mai profund.

Repulsia lui față de bărbații flușturatici nu apăruse din senin. Tatăl lui fusese un afemeiat. Unul de speriat! Nu-i vorbise el oare despre acest detaliu psihologei care îl intervievase la admitere? Sigur că da! Pentru că femeia insistase și insistase să afle trecutul lui Ted, în special motivul pentru care mariajul părinților să i se dusese pe apa sâmbetei. Iar el a mărturisit. I-a spus că tatăl lui avusese o amantă timp de doi ani. Iar când psihologa îl întrebă cum se simțea în privința asta… primul lucru la care s-a gândit a fost că era una dintre cele mai tâmpite întrebări pe care i le pusese cineva vreodată; dar apoi optă pentru varianta adevărului, și-i mărturisi că-și urăște tatăl și pe toți acei nemernici care-și înșală soțiile. Și întrebarea era; de ce îl obligau să împartă camera cu o persoană care reprezenta tot ceea ce el ura? Ted era indignat. Însă de un lucru era sigur: de îndată ce defilarea fetelor avea să înceapă, urma să poarte o discuție cu colegul său de cameră.

Desigur că nu avea să fie una plăcută. Și asta pentru că tipul zicea că avea o iubită în orașul său natal, ba chiar atârnase fotografia ei pe un perete.

Nici impresia pe care și-o făcuse Lynch despre Ted nu era mai bună. Și nu fusese din cauza aspectului de bădăran cu gecile sale de piele și obiceiuri proaste, dar în orice caz atitudinea aceea de a vrea să înoate contra curentului și să o strige-n gura mare i se părea jalnică; avea chiar și un Opel Commodore care era vai de capul lui și care avea lipit în spate un abțibild pe care scria În afara legii. Dar ăsta nu era cel mai rău lucru. Groaznic era că în timp ce Lynch lua școala în serios, avea un job la bibliotecă și învăța pe rupte până îl usturau ochii, Ted, o versiune nereușită a lui John Travolta, își petrecea timpul ba trecând pe la vreun curs, ba cu jobul de la bucătărie, ba cu partidele de poker de la etajul șase. Mai ales cu partidele de poker de la etajul șase. Lynch învăța până noaptea târziu și-și vedea colegul ajungând în cameră duhnind a țigări și cu ochii umflați de la atâta fum. Uneori deschidea cărțile de matematică sau de contabilitate, dar nu dura nici jumătate de oră.

Adormea cu cartea în mână, fără să-și pună pijamaua. Lynch știa că Ted beneficia de o bursă extrem de exigentă și că era imposibil să treacă cu bine de prima sesiune de parțiale. Chiar aștepta cu nerăbdare examenele ca să

aibă apoi un alt coleg de cameră.

În primele luni, relația dintre ei se redusese la strictul necesar. Singurele momente în care comunicau erau când Nirvana sau Pearl Jam se auzeau la VP - 193

casetofonul lui Lynch. În afara scurtelor discuții despre muzică, nu-și spuneau nimic. Nu vorbeau niciodată despre joburile lor, nu se așezau la aceeași masă la cantină, nici măcar cercurile lor de prieteni încă abia în formare nu păreau că se vor intersecta vreodată.

Ted își dădu primul seama că îl judecase greșit pe Lynch. Adevărul era că

defilarea fetelor nu avusese loc niciodată. De fapt prima și singura tânără

care le călcase pragul înainte de luna octombrie fusese datorită lui Ted.

Lynch nu doar că părea total dezinteresat să-și înșele iubita, ba mai mult îl incomoda profund orice situație în care fetele făceau coadă la ușa lui. Acel sex-appeal ar fi fost visul oricui; în campus existau alții cu mai puține calități care făceau paturile să scârțâie. Căci așa se spunea pe vremea aceea la UMass când o puneai cu o fată; paturile aveau saltele vechi cu arcuri, comode dar zgomotoase. Lynch nu făcuse să scârțâie niciun pat, nici măcar o dată în primele luni, și ar fi putut să fie așa la nesfârșit. Ted ajunsese chiar să

creadă că era gay și că poza atârnată de perete era a unei fete oarecare. De câteva ori îl auzise vorbind cu ea la telefon și era deja prea mult să-și închipuie ce inventau în timpul acelor conversații. Tipul era fidel și în plus avea puterea de a cuceri a unui aruncător de grenade, cu toate astea nu părea interesat să o folosească. Era un tip ciudat. Pe Ted începuse să-l pună

pe gânduri.

La primele examene din octombrie, Lynch obținuse un calificativ C și trei de B. Era euforic. Însă mare i-a fost mirarea când a văzut calificativele colegului său. Numai A. Era imposibil, sigur trișase, doar el vedea zilnic cât timp acorda Ted studiului – nici măcar o oră întreagă pe zi. Lynch se îndoia că Ted se concentra la studiu în timpul orelor de lucru. Nici măcar nu-și lua cărțile cu el! Deci, care era șmecheria? Șmecheria, avea să descopere Lynch cu trecerea timpului, era că Ted avea o inteligență aparte, în plus dispunea de o memorie vizuală fenomenală. Asta făcea ca Ted să exceleze atât la materiile analitice, cât și în cazul materiilor care presupuneau memorarea.

Citea cu o viteză uimitoare, de trei sau patru ori mai rapid ca un student normal, în plus nu-i scăpa nimic. Lynch află apoi că orele pierdute la poker, pe care Ted le extinsese în afara campusului, nu erau altceva decât modul lui de a se întreține. Când răceala dintre ei dispăru, Ted îi mărturisi că de fapt ura pokerul, dar că era suficient de popular pentru a se putea învârti într-un anumit anturaj fără să atragă atenția. Un jucător care câștigă mult mai mult decât pierde ajunge să fie dat la o parte mai devreme sau mai târziu. Putea să rețină cărțile cu ușurință sau să ia decizii complexe în câteva secunde, iar asta făcea ca armele sale să fie cele mai bune. Pe mesele studenților nu circulau bani în cantități industriale, dar, chiar și așa, Ted reușea să strângă

VP - 194

necesarul pentru cheltuielile sale, pe care bursa nu le putea acoperi, plus cheltuielile pentru internarea mamei sale.

Până la urmă, cei de la facultate făcuseră treabă bună când luaseră decizia să-i cazeze în aceeași cameră. Ted și Lynch se împrieteniseră curând.

2.

1993

Începutul prieteniei dintre ei s-a bazat pe respect reciproc. Ted nu socializase realmente cu nimeni până atunci; probabil, colegii de la poker îl considerau prietenul lor, însă Ted se prefăcea, spunând și făcând ceea ce ei s-ar fi așteptat ca el să facă, și-atât. Învățase cum trebuia să se comporte în orice mediu, și o făcea într-un mod rațional, calculat, fără să se implice emoțional. Justin fusese primul om pentru care arătase interes; o senzație complet nouă pentru el, căci nici în liceu nu păruse mai deschis în a lega prietenii.

Justin, pe de altă parte, legase oarecare prietenii, dar treptat se retrăsese în lumea lui. Era un tip singuratic din fire, iar încrederea pe care i-o dădea un prieten care îl înțelegea reprezenta siguranța de care avea nevoie pentru a fi el însuși. Acea acceptare de sine atrase după sine schimbări majore în viață, schimbări care aveau să se manifeste încă din anul acela de facultate.

Într-o seară geroasă de dinaintea Crăciunului, Justin încerca să se concentreze la un eseu pentru cursul de scriere creativă. Kurt Cobain urla pe fundal, iar Ted încheiase cu studiul pe ziua respectivă: o jumătate de oră

întins în pat cu câteva cărți de matematică, statistică și te miri cu mai ce, răsfoindu-le pe toate odată precum o caracatiță. Să-l vezi învățând putea să

descurajeze pe oricare. Acum se aranja pentru a urca la etajul șase, unde partidele de poker deveneau tot mai lungi. După cum spunea, ceilalți progresau, în plus știa că unii dintre ei se aliaseră ca să-l păcălească

făcându-și semne subtile între ei, pe care Ted deja le descoperise. Fiind vorba de cel care câștiga mereu, era de așteptat ca mai devreme sau mai târziu lucrurile să ia o întorsătură. Deocamdată putea ține situația sub control, sau cel puțin asta credea. Mereu exista posibilitatea de a evita masa trișorilor, de a căuta alte locuri în care să joace, chiar și în afara campusului.

Dar încă mai avea timp și, aproape fără să se gândească, îi puse lui Lynch o întrebare, la care colegul său de cameră se aștepta. Acesta vorbea întotdeauna despre mama lui și niciodată despre tatăl său, iar în după-masa VP - 195

aceea abia dacă se putea concentra asupra cărților: se uita pe fereastră, se tot învârtea prin cameră, arunca o minge de tenis în perete… și atunci Ted profită și lansă întrebarea pe care o rumegase atâta. Bănuia că murise sau că

l-ar fi abandonat în copilărie, dar niciuna din variante nu era cea adevărată.

Tatăl lui Justin trăia bine mersi, locuia în Deerfield cu doamna Lynch și celălalt fiu, iar Justin avea pentru el un dispreț total. Încă o coincidență!

— Aproape că nici nu ne vorbim. Nimeni nu cunoaște motivul, spuse Justin.

Își puse jacheta cu însemnele universității și deschise fereastra. Un vânt înghețat răci camera în câteva secunde. Se așeză pe pervazul ferestrei și-și aprinse o țigară. O făcu mașinal, învăluit într-un nor de fum cu gândul la trecut.