continua viața. Poate că Ted avea dreptate până la urmă. Ce-i spusese în seara aceea în parc? Că trebuia să hrănească bestia din interiorul său, și totul avea să fie bine. Și avea dreptate! Sigur că avea dreptate! Ted era un afurisit de geniu.

Și atunci, pe 9 aprilie 1994, o veste cumplită zgudui campusul universității din Massachusetts și lumea întreagă.

Ted se afla la cantină. Era rândul lui să spele vasele la bucătărie, sarcină

pe care, desigur, o detesta, deși avea avantajul că o putea face cu căștile pe urechi conectate la minunatul său walkman. Cu asta se ocupa, străin de discuțiile colegilor săi, cu care rareori vorbea. La un moment dat, un grup impresionat de această veste se adunase într-un colț al imensei bucătării, însă Ted nu era curios. Dacă supervizorul avea ceva să le spună, ar fi venit să-l cheme și pe el. Fredona muzica celor de la Soundgarden când Justin apăru lângă el agitat și-l trase de mânecă. Justin nu-l căuta niciodată când era la bucătărie. Ted își dădu jos căștile și lăsă deoparte vasul pe care îl avea în mână. Justin îl puse la curent cu vestea care circula deja prin campus…

Știrea confirmată.

Kurt Cobain se împușcase în casa lui din Seattle.

Cum era de așteptat circulau în primele ore și alte zvonuri, dar cel al sinuciderii părea a fi cel mai vehiculat. Mai târziu s-a aflat despre Kurt că

fugise dintr-o clinică de dezintoxicare fără ca nimeni să știe unde; și că, după

câteva zile, luase acea drastică decizie. Lăsase în urmă o scrisoare care ar fi provocat un impact profund în campus și în special asupra lui Justin Lynch.

Muzica lui Kurt se auzea des în camerele studenților găzduiți în Bloc în acea primăvară a anului 1994.

La o săptămână de la tragica veste, Ted ieși la film cu Georgia McKenzie, fata cu care începuse să-și dea întâlnire de câteva săptămâni. Lucrurile între ei mergeau destul de bine. Georgia era drăguță și dezinhibată, o studentă

mediocră care nu reușea să-și înțeleagă iubitul și probabil de asta se îndrăgostise de el. Nu era pretențioasă și nu făcea parte din acea categorie de fete care pretindeau ca iubiții lor să le așeze pe un piedestal. Se vedeau câteva ore la sfârșitul săptămânii – care includea și partide de scârțâitul patului – și uneori în timpul săptămânii se întâlneau pentru a se săruta și a învăța împreună. La atât se rezuma relația lor.

În acea sâmbătă, Ted o însoțise până la căminul în care locuia. O sărută cu obișnuita grabă disperată și insistă să o însoțească până în cameră, până

când ea, în cele din urmă, acceptă după o scurtă și studiată rezistență. Îi plăceau provocările și excepțiile de la regulă, iar faptul că îl lăsase pe Ted să

urce la ea în cameră le bifa pe amândouă. După o întrevedere scurtă dar intensă, Ted își luă rămas-bun.

VP - 202

Când ajunse în camera lui, simți un fior în tot corpul. Ceva nu era în regulă. Lumina din baie era aprinsă, ușa deschisă… totuși detaliul determinant era agenda lui Justin deschisă pe pat. Se gândi la Kurt, întins pe jos la el acasă… Se înclină deasupra patului și văzu două pagini dintr-un text lung, care la prima vedere nu păreau o notă sinucigașă, căci nu era adresată

nimănui. Aruncă o privire pe notă și-i sări în ochi cuvântul Boddah și Ted tremură. Boddah era persoana căreia Kurt Cobain îi adresase scrisoarea de adio. Ted făcu doi pași spre baie. Se pregăti să vadă corpul prietenului său în cadă sau spânzurat. Într-o fracțiune de secundă mintea lui zbură cu toată

viteza. Justin era depresiv, dar sinucigaș?!

În baie nu era nimeni. De ce ar fi lăsat Justin lumina aprinsă?

Uitase. N-ar fi fost pentru prima dată.

Și agenda lui?

Și Boddah?

Înainte de a porni să-l caute prin tot campusul, trebuia să citească acel text. Se întoarse în locul unde se afla patul colegului său, rămânând în picioare cu mâinile sprijinite de coperțile agendei, ca și cum n-ar fi vrut să o atingă. O făcu doar pentru a da pagina și a citi ultima parte a acelui text. Deși era un text amplu, îl citi în mai puțin de douăzeci de secunde.

Nu părea o scrisoare de adio, ci mai degrabă o povestire neterminată.

Însă tematica nu-l liniști. În ea, un bărbat urma să se sinucidă și, în momentul decisiv, un străin apărea la ușă. Numele lui era Boddah și spunea că are o propunere; era realmente insistent și părea să știe ceea ce protagonistul – al cărui nume nu era menționat – avea de gând să facă.

Spunea că avea cunoștință de alții ca el, și că dacă ar fi colaborat între ei ar fi făcut ca familiile lor să treacă mai ușor peste durere și ar fi contribuit la o lume mai bună. Într-un chenar era titlul: O lume mai bună. Caligrafia era stângace și haotică, cu adăugiri și tăieturi peste tot. Relatarea se sfârșea brusc, când Boddah începea să-i explice omului că ceea ce trebuia să facă era să omoare un nemernic.

Ted rămase pe gânduri. Ceea ce citise putea fi o relatare inspirată, desigur, de evenimentele recente, sau ar fi putut fi o avertizare incompletă

pe care Ted nu reușea să o înțeleagă. Ieși din cameră în viteză. Pe hol dădu de Irving Prosser, un băiat bine făcut și tăcut care stătea în camera alăturată.

Când îl întrebă dacă-l văzuse pe Justin, Irving nu se impacientă, se scărpină

în cap și-și aținti privirea spre tavan, ca și cum ar fi avut nevoie să-i dea timp creierului său ca să răspundă la întrebare.

— Dacă l-am văzut în ultimul timp? întrebă.

— Desigur!

VP - 203

Dacă nu l-ar fi cunoscut, Ted ar fi putut crede că-l ia peste picior, însă nu era cazul. Prosser era pur și simplu tâmpit.

— Stai să mă gândesc… l-am văzut ieșind din cameră acum aproximativ o oră. Eu mergeam să…

Ted îl lăsă pe Prosser să vorbească singur. Se îndreptă spre scări unde repetă întrebarea tuturor celor cu care se întâlnea. Cu toții îl cunoșteau pe Justin, care vedeau în el reîncarnarea lui James Dean. Un student care tocmai intra în Bloc îi spuse lui Ted că-l văzuse în apropierea bibliotecii. Și se îndreptă într-acolo de îndată. Se grăbi pe drum minunându-se cum de era atât de preocupat de o persoană pe care o cunoscuse în urmă cu doar câteva luni. Era cu adevărat îngrijorare, știa, căci sentimentul era atât de nou pentru el, încât îl făcea să se simtă altfel.

Îl găsi în același loc dintotdeauna, în parcul din spatele bibliotecii, care la lumina zilei și sub copacii care începeau să înverzească părea mai puțin amenințător.

— Ted! Justin se miră că-l vede. Își dădu jos căștile. Ce cauți aici?

Ted se așeză lângă el.

— S-a întâmplat ceva? întrebă Justin.

— Nimic. Ted hotărî să nu-i spună la ce se gândise în acel moment. Justin părea bine dispus. Mă gândeam să merg la etajul șase un pic și voiam să te întreb ceva.

— Te ascult.

— Ieri-seară am jucat poker cu niște tâmpiți de la ФƩK. O atmosferă

destul de ostilă, dar m-am descurcat și am ieșit învingător. Diseară, frăția organizează o petrecere și m-au invitat.

Justin îl privi pe Ted ca și cum dintr-odată ar fi puțit.

— Tu, la petrecerea unei frății?

Ted zâmbi.

— Habar n-am cine sunt ăștia de la ФƩK, spuse Justin. Le-ai spus că ești boboc? Nu cumva trebuie să plătești o avere pentru a participa la o asemenea petrecere?

— Într-o oarecare măsură vor plăti chiar ei. Ted își zornăi buzunarele pentru a arăta unde avea banii. Și într-adevăr, îi detest pe acești indivizi. Dar o să avem alcool, gagici, muzică… Stăm un pic, bem ce ne place și apoi plecăm. Ce viață de student am mai avea fără aceste petreceri?