3.

1994

Iarna geroasă a anului 1994 marcă un înainte și după în viața lui Justin Lynch. Se despărți de Lila printr-o scurtă discuție la telefon, iar efortul lui academic se duse pe apa sâmbetei. Una n-a fost consecința celeilalte, deși cauza era aceeași. Începuse să-și dea seama că se înscrisese la facultate pentru că nu dorea să ajungă un electrician amărât precum taică-său; o altă

formă de a-l pedepsi, de a se purta într-un fel neînțeles pentru el. Cu Lila fusese la fel, dar reușise mai ușor să-și dea seama cum stăteau lucrurile.

Alesese o fată pe care tatăl său, acel Casanova de Deerfield, n-ar fi ales-o în veci nici pentru el, nici pentru Justin. La fel făcuse și cu viitorul său profesional. Totul era o porcărie. Tatăl său devenise o gaură neagră a cărei forță îl țâra spre un abis inexorabil. Nu conta dacă Justin făcea lucrurile pentru a-i fi pe plac sau pentru a-i atrage ura, universul întreg încă se învârtea în jurul lui.

Începuse să se întrebe – din punctul său de vedere, destul de târziu – ce voia să facă cu viața lui. Își dorea realmente să studieze literatura engleză?

Literatura se număra printre puținele activități care reușeau să trezească în el o licărire de speranță, o modalitate de a se agăța de frumusețe într-o lume urâtă. Ceea ce nu știa încă era dacă avea de gând să continue studiile, să facă

față examenelor! Un mod de a evita răspunsul a fost să lase corabia performanței academice să naufragieze lent, și să se delecteze cu operele lui Kafka, Melville, Borges, Lovecraft. Poezia Sylviei Plath, o scriitoare care crescuse în Massachusetts și trăise o bună parte din viață deprimată

punându-și capăt vieții la vârsta de treizeci de ani, îi atrase atenția în mod special, aproape obsesiv. Desigur că nu erau lecturile potrivite pentru o persoană care, pe zi ce trecea, se adâncea și mai mult în prăpastie.

Ted era martor la toate lucrurile acelea și singurul care încerca să-l ajute.

Începând cu mici detalii, precum bărbieritul, până la a-l însoți la cursuri și a-l sfătui. Adevărul e că nu avea prea mult succes.

Justin începuse să-și țină un fel de jurnal, unde își revărsa gândurile, poezii pe jumătate neterminate și paragrafe lungi în care domnea deznădejdea. Îl lua cu el peste tot. Seara se plimba prin campus, se așeza într-un colț și uneori adormea acolo. Avusese inclusiv câteva incidente cu poliția campusului din cauza obiceiurilor nocturne. Uneori Ted, care se străduia zilnic să facă față cheltuielilor cu partidele de poker, ajungea foarte târziu în cameră și descoperea că Justin nu se întorsese încă.

VP - 199

Într-una din nopțile acelea, Ted se întinse extenuat în pat și privi patul gol al colegului său. Nu-și amintea să fi făcut ceva semnificativ pentru cineva din copilărie, iar în seara aceea decise că voia să facă ceva. Ceva care să-l scoată

pe Justin din starea aceea. Se ridică și se îmbrăcă repede. Cunoștea mai mult sau mai puțin locurile pe care le frecventa Lynch, astfel că în mai puțin de jumătate de oră reuși să dea de el. Îl găsi în spatele bibliotecii, așezat pe o bancă într-un părculeț neîngrijit și neiluminat. Dacă n-ar fi văzut țigara aprinsă, n-ar fi putut să-l găsească în bezna aceea.

Se așeză lângă el fără să spună nimic și îl luă de umăr.

— Presupun că am devenit previzibil, spuse Justin.

Un abur mic alb îi ieșea din gură. Frigul era intens; stătea să ningă.

Și-n acea zi, pentru prima dată, Ted îi vorbi despre tatăl său. Nu era o relatare detaliată, doar minimul pentru ca Justin să afle că și el știa ce înseamnă să ai un tată care se cacă pe familia lui. Îi povesti pe scurt de vizitele la casa lui Miller pentru a lua lecții de șah și despre viața dublă pe care o ducea tatăl lui. Justin păru destul de impresionat, și nu de istoria în sine, cât de faptul că Ted decisese să-i vorbească de lucruri atât de personale. Până atunci, acea parte din viața lui fusese o enigmă.

— Și eu îl urăsc, spuse Ted, și nu încerc să mă conving că viața nu e o porcărie, când de fapt e! Iar vinovații sunt oameni ca tații noștri, neisprăviții cu care joc poker seară de seară, răsfățații din frăție, cu toții sunt responsabili. Știi de unde știu?! Pentru că și eu simt. Simt acel gol.

Ted amuți. Amândoi tăcură o bună bucată de vreme.

— Ei sunt vinovați de golul acesta, repetă Ted de data asta pe un ton disprețuitor. Întrebarea este, prietene, ce facem noi cu asta…

— Nu știu. Sunt sătul să o tot mint pe mama. Mă gândesc să renunț la facultate.

— Asta e exact ce nu trebuie să faci. Pentru că ei ies câștigători. Nu-ți dai seama? Ei asta vor, să te împingă în căcat. Știu că pare mai simplu să renunți, crede-mă că știu. Dar trebuie să găsești o modalitate pentru ca lucrurile să

meargă. Eu voi absolvi cursurile acestei facultăți cu cele mai bune note, mă

voi căsători, o să am copii, o casă imensă, poate și una de vacanță… Voi fi bogat!

Justin zâmbi.

— De-aș avea siguranța ta, Ted McKay.

— Uite, Justin, e adevărat că pot memora ceea ce citesc în cărți, ăsta e un avantaj pentru mine. Fiecare are calitățile lui. Să nu-mi spui că tu nu le știi pe ale tale. Trebuie să profiți de ele, să hrănești bestia și să înveți să trăiești cu ea.

— Faci ca lucrurile să pară simple.

VP - 200

— Chiar sunt! Crede-mă că sunt! Întunericul ăsta e… ca un parazit oribil care te va însoți întotdeauna. Nu-l poți lăsa să te devoreze.

Justin își stinse țigara cu gheata.

— Ce se aude de fata despre care mi-ai vorbit? întrebă Ted. Cea de la cursul de scriere creativă…

— Denise Garrett.

— Da, ea.

— Nu știu… Am vorbit de câteva ori. Dar nu e vorba să mă las dus de val în privința asta.

— Invit-o în oraș, la film sau în altă parte. Poate fi un început.

Justin încuviință.

— Iar acum să o luăm din loc, căci mi-au înghețat urechile, spuse Ted. Fir-ar să fie, mi-am uitat căciula.

În drum spre cămin făcură glume pe un ton mai relaxat, râzând și izbindu-se cu umerii fără să-și scoată mâinile din buzunare.

— Așa, deci, sunt un înapoiat, spunea Justin, bine măcar că sunt arătos.

— Exact. Credeam că n-o să înțelegi.

— Prostule!

— Dar un prost care are grijă de tine!

4.

1994

Odată cu venirea primăverii, lucrurile se mai îndreptară un pic. Justin își reluase cursurile și-și propuse să dedice studiului câteva ore zilnic. Reușise chiar să se angajeze la bibliotecă unde mergea de două ori pe săptămână, încă nu o invitase în oraș pe Denise Garrett, dar era pe punctul de a o face…

Chiar și Ted ieșea cu o fată de la el din clasă, iar asta l-a impulsionat și pe Justin, deși avea senzația că Denise – ea nu-i spusese direct, dar îi bătea apropouri – avea un iubit acasă sau ceva asemănător. Se purta ciudat, mai ales în timpul orelor comune, ca și cum prezența lui Justin ar fi incomodat-o într-un fel. Ted îi spunea să nu-și facă griji, căci lista fetelor care îl plăceau pe Lynch era interminabilă.

Dar Justin nu se simțea în siguranță cu totul. Citea în continuare opera Sylviei Plath și-și nota de zor în agendă ideile apocaliptice; nu renunțase la plimbările nocturne, deși acum totul era sub control, și în ciuda tuturor își VP - 201