faci nimic din ceea ce ți-ai propus.

Laura îl asculta cu atenție. Înțelegea foarte bine ghinionul acestui om căruia viața îi scăpase printre degete. Laurei îi plăcea la nebunie ceea ce făcea și nu simțea că munca depusă de ea la spitalul Lavender era degeaba, dar înțelegea sentimentul, sigur că da. De fapt, ceva asemănător simțise și ea după finalizarea divorțului, când dintr-un misterios motiv realizase că viața ei amoroasă luase sfârșit. Era o tâmpenie ca o femeie care abia trecuse de 35

de ani să gândească astfel, dar așa fusese la început. Într-un final, înțelesese; timpul aranjase lucrurile așa cum trebuia, și deschisese orizonturi către alte posibilități… Se gândi la Marcus, pe care urma să-l vadă în seara aceea.

GPS-ul îi îndrumă spre complicata traiectorie finală. Lee refuzase să

primească indicațiile lui Ted. Lăsară în urmă drumul național și intrară pe un drum de țară mai puțin aglomerat. După trei kilometri, ajunseră la casa de lângă lac. După ce Lee opri motorul, liniștea deveni apăsătoare. Nimeni nu coborî; Lee rămase nemișcat la volan, contemplând impunătoarea proprietate. Era clar că acea minunată casă depășea cu mult visul său ambițios.

Paznicul coborî din mașină. Nu purta uniformă, ci niște jeanși și o geacă.

Mai jos ținea Beretta, iar de curea avea prins Taserul pentru electroșoc.

Deschise ușa dublă și scoase lacătul pentru ca Ted să poată coborî.

— Ceea ce am zis mai devreme e adevărat, spuse Lee, munca mea nu-mi face plăcere, în schimb o fac cum trebuie. Să nu te apropii de doctorița Hill prea mult. Dacă ai nevoie de ceva, îmi ceri mie. Eu voi merge în spate și voi fi cu ochii pe tine tot timpul. Doar de două ori a fost necesar să folosesc Taserul și niciodată nu am folosit arma, dar te asigur că mă antrenez VP - 207

săptămânal și pot ținti chiar și de la zece metri distanță. Fără surprize. Ai înțeles?

Ted încuviință.

— Nu vor fi probleme, spuse.

În acel moment, Laura coborî din furgonetă. Ted înconjură mașina.

Lanțurile de la picioare îi permiteau să se deplaseze cu o oarecare libertate, dar nu suficient cât să poată alerga. Când văzu casă, avu o ciudată senzație familiară. I se părea diferită față de cum și-o amintea, mai neîngrijită. Era clar că Holly și fetele nu mai veniseră aici de mult timp. Nu era nici urmă de vreun Lamborghini decapotabil.

— Holly mi-a dat cheile, spuse Laura arătându-i-le. Cred că ar fi mai bine să intrăm, ce zici?

Ted nu răspunse. Privea totul ca un copil curios. Copacii, pământul acoperit cu ace de pin, suprafața lacului unduită de briză. Aerul era diferit.

Respiră adânc de câteva ori ca și cum oxigenul ar fi avut puterea să-l vindece, să-i readucă amintirile blocate… să dea timpul înapoi.

Văzu castelul roz de la distanță, la marginea pădurii, și privirea îi rămase ațintită acolo.

Răspunsuri.

— Haide, Ted, vreau mai întâi să aruncăm o privire înăuntru.

El aprobă și se îndreptă spre intrare. Lee îl urmă.

Ted intră cu oarecare reținere, măsurând fiecare pas pe care îl făcea pe covorul indian. Covorul indian pe care Wendell căzuse după ce-l împușcase.

Amintirea era atât de reală, și totuși când încerca să se concentreze asupra chipului lui Wendell mintea sa arunca un mare semn de întrebare. Ted străbătu parterul și se opri asupra fotografiilor. Multe dintre ele fuseseră

făcute de el. Merse până la arcada care făcea trecerea în bucătărie, văzu calendarul și dădu foile în căutarea scafandrului care explora reciful de corali. Nu-l găsi la nicio lună, erau doar peisaje.

— Aici l-am așteptat, spuse Ted. Laura era atentă la felul cum Ted examinase calendarul. Prima dată l-am văzut pe acea…

Ted se opri.

— Aici era o fereastră, spuse Ted arătând spre peretele de la bucătărie unde se afla frigiderul cu două uși și masca. L-am văzut pe Wendell de la fereastra asta, când el era pe lac.

Laura prevăzu nedumerirea de pe chipul lui Ted. Era ca și cum o parte din el se agăța de posibilitatea ca ceea ce-și închipuise să fie adevărat; ca Wendell să nu fi fost fructul imaginației sale.

— Să mergem sus, Ted. Vreau să vezi ceva.

El încuviință.

VP - 208

Se întoarseră în sufragerie și urcară. Spre deosebire de parter, unde pereții de sticlă permiteau pătrunderea luminii naturale de-afară, etajul superior era complet întunecat. Lee apăsă pe întrerupător, dar nu se întâmplă nimic.

— O clipă, Laura, spuse de sus. Aici e întuneric. Să deschid o fereastră.

Ted era la jumătatea drumului. Laura încă nu urcase.

— Ce vrei să văd, Laura?

Ea nu răspunse.

La scurt timp, paznicul le făcu semn să urce. Ted dădu de un hol care i se păru total necunoscut. Avansă câțiva metri și se opri în fața ferestrei pe care Lee tocmai o deschisese. De-acolo putea vedea perfect castelul roz. Ted își dădu seama că dacă acel castel s-ar fi aflat la o distanță de câțiva metri față

de locul în care se găsea atunci, ar fi fost imposibil să-l vadă, din cauza frunzișului. Prin urmare, de la acea fereastră le putea urmări pe fete.

Rămase în picioare, întrebându-se de câte ori stătuse în acel loc pentru a arunca o privire să verifice dacă totul era în regulă.

— Deschide ușa aia, spuse Laura, care tocmai urcase. Ted se întoarse.

Într-adevăr, vizavi de fereastră era o ușă închisă. O deschise.

Ceea ce văzu îl miră, dar în special îi provocă tristețe, căci era proba deloc fiabilă a amintirilor sale.

Se afla în camera lui de lucru. Biroul, biblioteca, tabloul de Monet care ascundea seiful. Recunoscu toate obiectele din acea cameră în care nu îndrăznea să intre. Laura îi vorbi din spate.

— Holly mi-a spus că în casa din oraș nu ai un birou. Ted privi biroul mai mult de un minut.

— Aici urma s-o fac, Laura. Stând pe fotoliul ăla.

— Vrei să intri?

— Crezi că ne ajută la ceva?

— Nu știu. Fă ce simți!

Ted nu voia să intre.

— Vreau să văd poteca din spatele castelului.