VP - 165
— Știu că ai fost acolo în ziua aceea, Nina. Înțeleg că nu ți s-a părut important să menționezi asta în fața detectivului Braughter, și nici nu cred că ar mai fi necesar să o faci acum, dar cred că e important să vorbești cu mine despre asta.
Nina negă fără prea multă convingere. Laura se pregătise să fie cât se poate de insistentă, ba chiar să o amenințe că o va da pe mâna poliției numai să o facă să mărturisească, dar găsi o fată lipsită de apărare, îngrozită, și-și dădu seama imediat că nu era necesar să recurgă la o astfel de metodă ca să
o abordeze. Avea deja remușcări că nu mărturisise adevărul și asta era suficient pentru ea. Laura continuă:
— În raportul întocmit de poliție apar fotografii în care se poate observa cutia de la Dunkin Donuts pe care ai adus-o în acea dimineață. În plus, Ted a progresat foarte mult în ultimul timp și își amintește o parte din ceea ce s-a întâmplat în ziua aceea: cum te-a așteptat în fața ușii de la birou și cum te-a obligat să-l lași să intre. L-ați așteptat împreună pe Lynch și te-a amenințat cu un pistol.
Era suficient. Nina era pe punctul de a claca.
— Nu-ți face griji! După cum ți-am spus, eu nu sunt polițistă, iar ceea ce îmi vei spune poate fi vital pentru tratamentul lui Ted McKay. Ajută-mă să
descopăr ce l-a determinat să reacționeze în felul acela. El și Lynch erau prieteni încă din facultate, știai?
— Nu.
— Nina, trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat în ziua aia.
— Dumneata ai povestit adineauri cam tot ce s-a întâmplat în ziua aia.
— Nu și ce s-a întâmplat după ce Lynch a ajuns la birou. Trebuie să-ți amintești fiecare detaliu.
Nina își acoperi fața cu mâinile și suspină.
— Pot să-mi fac o cafea? N-am dormit bine.
Laura încuviință.
— Vrei și dumneata una?
— Da, nici eu n-am dormit prea bine.
Cât timp se încălzea apa, Nina se duse la baie, se spălă pe dinți și-și aranjă
părul. Când se întoarse părea cu totul altă persoană. Servi cafeaua și puse ceștile într-un colț. Dădu la o parte repede sticlele și paharele de plastic.
— Îmi cer scuze pentru dezastrul din casă, a fost ziua de naștere a colegei mele de apartament.
— Nu-ți face griji! Ai reușit să te angajezi în altă parte?
— Da, tot pe un post de secretară, la un alt avocat.
— Mă bucur. Laura trecu direct la subiect: Nina, trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat atunci.
VP - 166
— Înainte de toate, vreau să știi că nu am spus nimic poliției despre prezența mea acolo, în dimineața aceea, deoarece Lynch mi-a cerut să tac, în plus detectivul mi-a spus că îl prinsese pe făptaș și, sincer, nu s-a arătat prea interesat să mă interogheze.
— Înțeleg!
— Cum ai spus că se numește tipul?
— Ted McKay. Tu nu-l mai văzuseși niciodată pe-acolo?
— Nu, niciodată. M-a așteptat într-un colț, avea un pistol și era nervos. M-am speriat foarte tare. Mi-a spus că nu-mi face rău, m-a întrebat de celelalte birouri și mi-a zis că o să-l așteptăm pe Lynch; că trebuia să stea de vorbă cu el. Am stat acolo câteva minute, nu știu exact cât timp. Ce știu e că, la un moment dat, McKay a fost gata să se răzgândească, regreta că mă speriase și mi-a promis că n-o să mi se-ntâmple nimic. La început, n-am vrut nici măcar să-i văd chipul.
— La ce te referi când spui că a fost pe punctul de a se răzgândi?
— La faptul că, pentru un moment, părea că regretă ceea ce face. Acum că
îmi spui că tipul e bolnav, înțeleg totul mult mai bine.
— Ted nu te-ar fi rănit.
Nina se îndoia.
— E posibil. Într-un final n-a făcut-o. L-am așteptat pe Lynch în biroul său; când a intrat și m-a găsit așezată la biroul lui, a simțit că ceva nu era în regulă. Iar când l-a văzut pe McKay lângă unul dintre fișete, chipul i s-a transformat. A rămas împietrit, de parcă ar fi văzut o fantomă. Eu, care reușisem să mă mai destind puțin, m-am speriat și mai tare. Lynch nu putea să-și ia ochii de la McKay…
Nina bău jumătate din cafea. Puse ceașca pe farfurioară și continuă:
— Dintr-odată, Lynch m-a privit ca și cum ar fi uitat că mă aflam și eu acolo, și mi-a spus că el și Ted erau prieteni și că nu am de ce să mă
îngrijorez. În acel moment, nu m-am gândit că ceea ce mi-a spus era adevărat, ci că o spunea doar ca să mă liniștească. I-a cerut lui McKay să mă
lase să plec, dar la început el a refuzat. În realitate, nu părea că-l ascultă.
Lynch încerca să-l calmeze, apropiindu-se încet cu mâinile întinse, îi spunea că totul o să fie bine, că nu avea de ce să facă ceva de care mai târziu avea să-i pară rău, și că el și Holly aveau de gând să-i spună mai devreme sau mai târziu, că așteptau momentul potrivit.
