— Cred că suntem aproape, Marcus. Motivul pentru care Ted l-a vizitat pe Blaine în acea noapte poate fi cheia. Ted avea de gând să se sinucidă, dar înainte de a o face, a mers la Blaine ca să regleze socotelile. De ce? Lynch l-a urmărit până acolo, probabil pentru că bănuia ce avea să urmeze, și i-a stricat planurile lui Ted. Ți se pare concludent?
— Destul de mult. Totul se reduce la stabilirea relației dintre Ted și Blaine.
— Simt că suntem foarte aproape.
Asta mi-aș dori eu.
— Familia va veni să-l vadă zilele astea?
— Mâine. Sunt cam stresată.
— Totul va fi bine.
Laura încuviință. Impactul emoțional putea fi nemaipomenit de benefic sau putea să producă un regres important. Se ridică.
— Cum te vei descurca, Laura?
— Cred că a sosit momentul să acționez la următoarea ședință, să dau cărțile pe față.
Marcus făcu un gest afirmativ.
— Laura…
— Da?
— M-am simțit foarte bine aseară… zise Marcus.
Era tot ceea ce putea spune, rușinat de lașitatea lui.
Răspunsul primit luă forma unui surâs milostiv ce-l azvârli pe Marcus într-un abis de tristețe.
28.
Ted aștepta singur într-o sală de recreere decorată cu bun-gust. Laura avusese deferența să permită ca întâlnirea lui Ted cu familia să aibă loc acolo, și nu în sala de vizite a pavilionului C, un loc rece și neprimitor, pe care mintea unor fetițe în vârstă de șapte ani l-ar fi putut asemăna cu o închisoare. Ted o rugase – o implorase – să-i permită să le vadă pe fiicele sale în altă parte, iar ea fusese de acord. Laura îi spusese că pentru a-l scoate din pavilion, era necesară o autorizație specială care ar fi necesitat timp, dar VP - 172
că exista totuși un loc unde putea să stea cu ele. Trei gardieni aveau să
păzească locul din exterior, unul la ușă și doi la fereastră.
Era plăcut să privești pe o fereastră fără grilaj, se gândi Ted, neliniștit, cum de puține ori fusese în viață. Purta pantaloni de culoare albastră din in și o cămașă albă care îi venea largă, căci slăbise mult în ultimele luni. Nu numai faptul că era slab reprezenta dovada trecerii timpului: acum, hainele acelea obișnuite îl incomodau. Se așeză pe canapeaua de două persoane, cu mâinile încrucișate, se ridică și se plimbă prin cameră înconjurând masa pentru ca, în final, să se așeze din nou, de data asta pe un scaun de lemn. Se ridică din nou. Într-un colț se găsea un mic frigider și deasupra lui stăteau câteva rafturi cu cești. Se apropie și, în mod inconștient, alinie cozile ceștilor.
Laura ieșise din încăpere pentru a le aduce pe Holly și pe fete.
Ușa se deschise.
Laura intră singură, cu mâinile la spate. Ascundea ceva.
— Îmi pare rău, Ted. Fiicele tale nu vin. Ai avut dreptate. Tu le-ai omorât și de-asta te afli aici. Măcar a venit cineva să te vadă…
Își arătă mâinile cu o mișcare rapidă. Într-una n-avea nimic. În cealaltă
mână ținea o geantă păroasă, care imediat prinse viață, făcu bot și coadă și începu să se foiască. Oposumul încerca să se elibereze, dar Laura îl ținea strâns cu mâna, ca o statuie. Atunci oposumul scoase un sunet ascuțit ca un țipăt de copil. Doctorița Hill începu să tremure și se frânse de la mijloc. O
alta îi luă locul, radiantă și fericită.
— Ești pregătit de vizită?
Vocile fetelor fură doar preludiul torentului de țipete și bucurie ce-l luă
cu asalt și-l trânti pe canapea.
— Tatiiiiiii! repetau în perfectă armonie.
Cindy și Nadine se agățară de Ted cu putere. El le cuprinse în brațe. Nu avea să le mai dea drumul niciodată.
Nadine a fost cea care s-a desprins prima din îmbrățișare, îngrijorată
pentru că desenul pe care îl adusese se mototolea. Dintre ele, ea era cea mai puțin extravertită, mai tăcută și mai rațională, același temperament ca Ted.
Cindy în schimb era portretul viu al mamei: o ființă fără prejudecăți, histrionică și care aproape întotdeauna își asuma rolul de lider.
— Desenul meu! spunea Nadine.
— Nu e desenul tău. Tati, ți-am făcut împreună un desen… De ce plângi?
Ted într-adevăr avea ochii în lacrimi. Îți șterse lacrimile cu mâna.
— Pentru că mi-a fost dor de voi!
