Justin putu să perceapă un gust acid în acele degete care încă îl excitau.

Acele pinului, locul nepotrivit, era ceva primitiv și violent în asta care îi provocase o stare necunoscută.

— Tu ești frumoasă, spuse Justin.

Și, fără să se poată abține, strânse cu putere sânii fetei. A fost nevoie să-și întindă palma la maximum și nici așa nu reuși să-i cuprindă în totalitate.

Mintea lui era pe cale să explodeze.

7.

1994

Ted purtase o discuție plăcută cu Maria, care îl cunoștea din auzite. Știa că

e un student silitor și chiar se arătă surprinsă când îl văzu prezent la acea petrecere, la care verișoara ei o obligase să meargă. Ted îi răspunse mecanic; îi spuse că berea pe care o avea în mână avea să fie ultima și abia dacă luă câteva înghițituri în timp ce Maria îi vorbea despre cât de greu îi era ei să obțină calificativul C și despre alte lucruri despre care Ted nu avea să-și amintească mai târziu, în ciuda memoriei sale de elefant. De câteva ori fuseseră întrerupți de Tessa, care venea din boscheți să ia băutură și dispărea râzând și sărind ca o căpriță.

Petrecerea era în toi după miezul nopții. Ted simțea nevoia să se retragă, să se îndrepte spre Bloc în liniștea nopții și să se îndepărteze de acel zgomot infernal, dar nu voia să-l lase acolo pe Justin.

— Verișoara mea e un pic cam vulcanică, spuse Maria, ca o scuză.

— Justin știe să-și poarte singur de grijă.

— Oh, desigur, nu mă refeream la asta.

Maria se înroși. Sărăcuța, chipul ei era o carte deschisă.

Veranda devenise acum mai frecventată decât la început. Dintr-odată, mulțimea se adună și doi studenți bine făcuți înaintară ca doi mafioți. Unul dintre ei era Dan Norris.

— Hei, McKay! zise tare.

Se apropie de Ted zâmbind, îl bătu pe spate și-l îmbrățișă.

VP - 215

— Ce bine că ai venit! spuse Norris. Și, îndreptându-se spre colegul său, spuse: Auzi Tim, tipul ăsta este un as la poker.

Tim nu schiță niciun gest. Era un tip musculos, ras în cap.

— Am venit și eu un pic pe-aici, spuse Ted.

Se gândi să-i mulțumească lui Dan pentru invitație, dar tăcu. Presimțea că

grupul giganților nu venise cu gânduri pașnice și prefera să se retragă cu demnitate.

Maria era albă ca varul. Dan și Tim erau studenți în anul trei. Ce căutau acolo? Câteva fețe erau întoarse către ei. Se punea ceva la cale…

— Pe bune, Tim, vocifera Dan, trebuia să-l fi văzut! Părea că trișează!

— Ah, da? întrebă Tim.

— N-am văzut niciodată pe cineva care să aibă mână așa bună la poker.

Treizeci de dolari m-a costat acest tip!

Ted încercă să se abțină. Maria era pe punctul de a izbucni în plâns.

— Care-i trucul, McKay?

— Nu-i niciun truc, spuse Ted ridicând din umeri. Presupun că practica e secretul.

Dan izbucni în râs. Tim aproba.

— Să-ți spun ce vom face, McKay, zise Dan. Mai târziu vom merge sus să

jucăm poker, ce zici?

— Oh, nu știu… e târziu.

— Târziu?! Haide, omule! îmi ești dator cu revanșa!

Dan îl îmbrățișă din nou, cu brațul său puternic. Mirosul de alcool era insuportabil, deși uriașul nu părea să fie mangă, cel puțin nu după felul cum vorbea. Ted recuperase controlul ca prin minune; amețeala și durerea de cap dispărură și își reveni la agerimea obișnuită. Puterea care tonifică frica, se gândi Ted amuzat. Cel mai bine era să-i cânte în strună lui Dan. Dacă se vedea presat să joace, nu-l costa nimic să-i lase pe ei să câștige. Dacă era nevoie, putea chiar să-i restituie lui Dan cei treizeci de dolari amărâți. Ar fi învățat lecția pentru data viitoare: să nu-i mai jupoaie așa ușor de bani la poker pe studenții din anul trei.

— Sigur, Dan! spuse Ted.

— Excelent! Dan îl lovi în umăr, pretinzând că era o lovitură ca între prieteni. Ne vedem mai târziu!

La plecare, Tim îi aruncă priviri amenințătoare. Ted îi văzu pe fereastră

pe Dan și Tim întâlnind un alt grup și retrăgându-se la unele dintre mese unde se beau shoturi de vodcă. Membrii grupului strâns într-un semicerc urlau la fiecare dușcă, trântind paharele pe masa de lemn. Dan bău trei în mai puțin de un minut și Ted își spuse că nu avea de ce să se îngrijoreze: Dan VP - 216

Morris va fi beat criță în scurt timp, dacă mai continua în ritmul acela. Nicio partidă de poker nu avea să aibă loc în acea seară.

— Tipii ăștia… spuse Maria, încă speriată, păreau un pic nebuni.

— Un pic, aprobă Ted.

Peste o jumătate de oră, Ted scăpă de Maria. Nu știa nimic de Justin și Tessa, și luă în calcul posibilitatea de a pleca fără prietenul său. Pentru moment totuși, Dan și grupul lui stăteau în mijlocul sufrageriei, așa că era imposibil să părăsească încăperea fără să fie văzut. Se gândi să dea ocol casei, dar în urma unei scurte inspecții descoperi că nu putea: un gard de lemn despărțea grădina în două, iar poarta de lemn avea lacăt. Mai mulți băieți își făceau nevoia în acel loc, iar Ted nu ezită să-i urmeze. În timp ce jetul refula pe gardul de lemn, se gândi că dacă singura modalitate de a pleca de la petrecere era să treacă pe lângă Dan și gașca lui, atunci trebuia să mai aștepte puțin pentru ca drumul să fie mai liber.

Așteptarea i se păru infinită și, într-un final, cedă în fața tentației de a mai bea o bere. Se așeză pe una din scările verandei și bău singur. Amețeala apăru din nou, însoțită de o senzație de plutire și visare care îl făcu să bea în continuare. La un moment dat băgă mâna în butoi prin apa rece, fără să dea de nicio cutie de bere. Se terminaseră și nimeni nu se deranjase să-l aprovizioneze. Se ridică. Mișcările lui erau stângace, involuntare. Uită de Dan și intră în casă. Se gândea că înăuntru va mai găsi bere. Niciodată nu mai băuse atât de mult, și totuși acum nu se gândea la altceva decât să bea și mai multă bere.

Sufrageria era arhiplină și toată lumea părea că voia să se ciocnească de el. Mâinile care susțineau paharele se ridicau pentru a evita coliziunea. Se apropie de o masă, unde două fete beau un lichior de culoare verde. Ted luă

un pahar oarecare de pe masă și-l dădu pe gât. Fetelor li se păru foarte amuzant gestul, căci se puseră pe râs în timp ce alta umplea un pahar. Ted bău și strâmbă din nas. Era cea mai oribilă băutură pe care o băuse vreodată.

Mergea prin cameră fără direcție. Muzica suna ca o bormașină care-i perfora creierul, și într-un moment de luciditate se întrebă ce făcea acolo, de ce nu pleca odată, de ce continua să bea acea porcărie. Însă momentul trecu și continuă să bea lichior verde. Îi venea să vomite și avea spasme, lucru care îi făcu pe ceilalți să se îndepărteze. Ted nu vomită însă. Se ridică și zâmbi.

— McKay!