— Te rog, tată!

El ridică mâinile în semn de renunțare. Aprobă în tăcere.

— Intră, te rog.

Ted plănuise să fie o întrevedere scurtă.

Camera era mică și ceea ce văzuse pe fereastră nu era altceva decât că

tatăl său desfăcea bagajele. În mijlocul patului se afla o valiză aproape goală.

Sub televizorul prins în perete era o măsuță cu două scaune. Frank se așeză

pe unul dintre ele și-și invită fiul cu un gest să facă la fel.

— Haide, Ted, trebuie să vorbim odată.

VP - 220

Măcar asta era adevărat.

Ted se uită la tabloul oribil de pe perete.

— Nu vreau să vii în campus să mă vizitezi. Niciodată.

Frank nu răspunse imediat.

— Dacă nu vrei să vin, n-o să vin.

— Perfect.

Un nou moment de liniște incomod se interpuse între ei. Ted nu voia să-l întrebe ce avea să-i spună, voia ca el să vorbească din proprie inițiativă. Era o nebunie să simtă că fiecare cuvânt care îi ieșea pe gură era un fel de competiție. Dar așa era.

— Ce-ai pățit la față? Vreo încăierare în facultate?

Ted își duse mâna instinctiv la obraz. Pe chipul lui nu rămăseseră urme de bătaie, cu excepția unei vânătăi aproape imperceptibile pe umărul obrazului stâng. Încercă să-și amintească dacă-i pomenise mătușii Audrey ceva legat de incident, dar credea că nu.

— Nicio încăierare, spuse Ted sec.

— Mătușa Audrey mi-a spus că notele tale sunt foarte bune, de asemenea mi-a arătat o fotografie cu Georgia, iubita ta…

Frank încetă să mai vorbească văzând reacția lui Ted.

— Sunt tatăl tău… e logic să vreau să…

— Dacă o să continui s-o întrebi pe mătușa despre mine, singurul lucru pe care-l vei obține e că n-o să mai vorbesc cu ea niciodată.

Frank suspină resemnat.

— Ce s-a întâmplat cu noi, Ted? spuse înclinându-se ușor. O mână se opri la jumătatea drumului față de cea a lui Ted. Eram o echipă, îți amintești?

Ted simți dorința de a pufni în râs. Negă din cap.

— Îți amintești când ne duceam la turneele de șa…?

— Destul… Nu vreau să vorbesc cu tine despre trecut. Știu perfect cum au stat lucrurile și ce ai făcut. Și nu mă refer la faptul că ai înșelat-o pe mama cu acea femeie, pentru că, deși asta a distrus-o, în final cred că ne-ai făcut o favoare.

— Eu cred că trebuie să vorbim despre trecut, căci altfel nu putem reconstrui prezentul.

— Genial! Ai citit asta pe un plic de zahăr? Nu-i niciun prezent de reconstruit. Singurul lucru pe care trebuie să-l lămurim noi doi e că de acum înainte n-o să ne mai vorbim. E clar?

Frank lăsă capul în jos.

— Trebuie să lași trecutul în urmă odată și-odată, spuse cu privirea fixă

în podea. Ești adult și n-o să-ți dau sfaturi, dar știu de ce-ți spun asta.

VP - 221

— Nu înțelegi, așa-i? Nu e vorba că te iert sau nu. Ce vrei să-ți iert? Felul cum ne băteai pe mine și pe mama? Care din cele două?

— Nu o spune în felul ăsta!

— Nu există altă formă de a o spune, scuză-mă. Așa că nu e vorba de iertare, ci doar că n-am chef să-l văd pe individul care o bătea pe mama pentru că scăpa sarea sau că punea pantofii în frigider, pentru că boala ei nu-i dădea voie să-și dea seama de ceea ce făcea.

— Știi bine că era mai mult decât atât… murmură Frank ridicând privirea.

În ochii bărbatului era un amestec de implorare și ură reținută.

— Da, sigur că era mai mult de-atât. Era bolnavă!

Frank își strânse buzele. Își duse unghia la gură și începu să o muște încet.

— Ți-am cerut iertare pentru asta. Nu mai pot face nimic. Ea era bolnavă, iar eu… n-am știut cum să gestionez asta. Evident, n-am făcut bine. Așa erau lucrurile la mine acasă și așa am învățat, nu cunoșteam altă formă de a rezolva situația.

Ted nega din cap. Tatăl său reușea mereu să pozeze în rolul de victimă.

— Tată, nu mă interesează de ce s-au întâmplat lucrurile astea. Și nici nu mă interesează să te înțeleg. Eu a trebuit să conviețuiesc cu mama în toți acei ani, văzând cum starea ei se înrăutățea pe zi ce trece și tu plecaseși. Și dacă vrei să crezi că abandonul tău n-a afectat-o, te înșeli: a afectat-o. Și dacă

vrei să crezi că fiecare lovitură și ceartă cu tine nu i-au înrăutățit starea, îmi pare rău să-ți spun, dar n-a fost așa. Ești responsabil de asta.

Frank înghiți în sec.

— Sigur ai dreptate.

— Sigur.

O urmă de speranță apăru în ochii lui Frank.